Banii, despre care se spune ca n-aduc fericirea (dar pot procura cei mai buni inlocuitori), s-au transformat pentru romani intr-un vis prea indepartat. Treptat, treptat, in goana de a-i obtine in cantitati cat mai mari si cu efort cat mai mic, am ajuns sa fim atat de saraci incat o iesire din starea de pauperizare cvasigenerala (nu ne referim la cei cativa imbagatiti prin metode mai mult sau mai putin cinstite) este un proces foarte dificil, care cere limpezime a deciziilor si in aceeasi masura hotarare in aplicarea lor. Pana acum, cate decizii s-au luat in domeniul social, de salarizare, al pensiilor, al privatizarii, al restructurarii economiei, toate au fost deturnate de mitinguri ale marilor federatii sindicale. Intelegandu-si gresit menirea de aparatori ai intereselor angajatilor, prin decizii populiste si actiuni in consecinta, sindicatele sunt raspunzatoare de situatia in care ne aflam aproape la fel de mult ca si guvernele care s-au perindat pana acum la carma tarii.
     Este infiorator sa vezi care este raportul intre populatia activa a tarii si restul. Din peste 22 de milioane de romani doar 4,3 sunt angajati. Ei ii sustin pe toti ceilalti - elevi, pensionari, studenti, someri. Numai facand raportul cu pensionarii si tot este de 1,43 la 1 in favoarea pensionarilor. Pentru sustinerea tuturor contributiile angajatilor si angajatorilor la fondurile de pensii, asigurari sociale, de sanatate si altele a crescut constant. Din pacate, efectele acestei cresteri nu s-au regasit in cresterea corespunzatoare a pensiilor sau a celorlalte ajutoare pe care statul le acorda. Pentru a putea aprecia care este dimensiunea exacta a acestui adevarat impas, sa spunem ca in anul 1990 existau in Romania 2,4 milioane de pensionari si 8 milioane de contribuabili, ceea ce asigura un raport decent intre aceste categorii sociale, intre totalul angajatilor si totalul populatiei, al celorlalte categorii sociale care trebuiau sustinute. Sa spunem ca tot atunci alta era valoarea leului si ca, raportat la puterea de cumparare, salariile erau mai mari. Pornind de pe aceste baze, sub presiunea sindicatelor, a campaniilor electorale, guvernele au cedat incet, incet. Numarul pensionarilor a crescut prin integrarea taranilor in aceasta categorie si prin valurile de pensionari anticipate sau pe caz de boala astfel incat pensionarea a ajuns masura de protectie sociala pentru cei care erau in pericol de a-si pierde locurile de munca. La toate acestea se adauga si o atitudine paguboasa a majoritatii angajatilor care mai mult stau decat muncesc, dar pretind salarii si venituri mari. Majoritatii romanilor ii lipseste spiritul intreprinzator asa ca putem spune ca exista in Romania doua categorii sociale, cei care stau si privesc invidiosi la succesul in afaceri al altora si asteapta ca statul sa le rezolve problemele si cei care au indraznit sa-si ia soarta in propriile maini. Sigur ca omul de rand nu este vinovat de cele ce se intampla. Nici macar de propriile sale atitudini. Se stie ca multimea este oarba. Tocmai de aceea ea are nevoie de conducatori priceputi, fie ei la guvern, fie prin sindicate, fie lideri de opinie - oameni cu cultura vasta si minte pe masura. Din pacate, in ultimii zece ani Romania nu a avut parte de asa ceva. Cele cateva personalitati care evolueaza pe scena vietii sociale, politice, economice, nu au stiut sa explice romanilor ceea ce este de facut, si mult mai grav, nu au stiut sa traseze macar un tel. De zece ani vorbim despre interesul national, dar nici acum nu stim cu exactitate care este el, si cu atat mai putin cum il putem atinge. Ne pierdem in tot felul de probleme colaterale, uitand ca, odata bunastarea asigurata, toate celelalte se pot rezolva aproape de la sine. Ca ne aflam departe de o asemenea intelegere a lucrurilor ne-o dovedeste intelegerea semnata recent de 11 federatii sindicale cu Ministerul Muncii si Solidaritatii Sociale, intelegere care impiedica mult asteptata reforma a sistemului social de pensii.
Anca DINICA