La noi fenomenul globalizării s-a făcut simţit mai ales prin racordarea Ro­mâniei la nenorocirile care nu încetează să lovească diverse zone ale planetei, de la terorism la inundaţii şi gripă aviară. Nu putem să nu observăm că necazurile noastre au o accentuată tentă mioritică, în sensul că nu reuşim deloc să găsim justa măsură în abordarea problemelor serioase astfel încât ajungem să mini­malizăm tragedii autentice ori să ne alertăm în mod disproporţionat pe baza unor zvonuri neconfirmate sau chiar infirmate de cei îndrituiţi să o facă. Criza osta­ticilor din Irak, despre care nici acum nu ştim dacă au fost sau nu nişte eroi, competiţia perpetuă dintre preşedintele României şi premier care au făcut pe şefii de şantier la podul de la Mărăcineni, în vreme ce o grămadă de sinistraţi încă nu ştiu unde îşi vor petrece iarna, semnalele contradictorii emise de Ministerul Agri­culturii şi de Ministerul Sănătăţii în privinţa pericolului pe care l-ar reprezenta gripa aviară pentru România sunt exemple edificatoare în sprijinul afirmaţiilor de mai sus. Inadecvarea aceasta se datorează în egală măsură autorităţilor şi pre­sei, ea fiind periculoasă pentru că induce panica în rândurile unei populaţii ex­trem de stresate după cum arată nişte studii recente potrivit cărora bolile mintale sunt în expansiune în ţara noastră, ele afectând şi categorii ale populaţiei precum ţărănimea, de exemplu, care în mod tradiţional nu prea sunt atinse de nevroze.
    În noianul de atitudini nepotrivite se mai distinge din când în când câte un gest de normalitate care, tocmai din pricina caracterului său singular, este tratat ca o ciudăţenie taxabilă cu maximă duritate. Este exact ceea ce a făcut miercuri un cotidian central în comentariul dedicat demisiei ministrului Educaţiei, material a cărui concluzie ar fi că "reforma Miclea în cel mai mare sector bugetar este un fiasco" şi că "acum ministrul profită de buget şi spală putina". Prin asemenea afirmaţii se induce ideea că Mircea Miclea a fost un ministru slab, ignorându-se cu desă­vârşire proiectele reformatoare promovate de acesta pentru asigurarea calităţii educaţiei, compatibilizarea învăţământului superior românesc cu cel eu­ropean, reforma doctoratului, formarea cadrelor didactice ş.a.m.d. Este adevărat că ministrul Educaţiei n-a prea apărut la televizor, refuzând show-urile de doi bani şi datul în stambă, dar reformele pe care el le-a propus erau unele de profun­zime, de la plata selectivă a cadrelor didactice în funcţie de calitatea predării şi până la mult bagatelizata plantare a câte unui copac de către fiecare elev. Dar poate că tocmai asta este problema: planurile novatoare ale ministrului Miclea s-au izbit de rezistenţa înfricoşătoare la nou a unui sistem (de)format în timpul comunismului, din care încă mai fac parte destui dascăli care preferă calităţii cantitatea. Deposedaţi de har şi de idealuri, aceştia au devenit inapţi pentru for­marea spirituală a elevilor, în absenţa căreia procesul de învăţământ este văduvit de componenta sa esenţială. Chiar dacă sindicatele din învăţământ s-au soli­darizat în ultimul ceas cu ministrul demisionar, pe motiv că bugetul destinat învăţământului este insuficient, în multe alte împrejurări anterioare acestea l-au atacat pentru iniţiativele sale cele mai bune. Cât despre politicieni, de la parla­mentari la colegii de guvern ai ministrului Miclea, nimeni n-a sărit în apărarea lui. Şi cum ar fi putut s-o facă în condiţiile în care cei mai mulţi sunt preocupaţi ex­clusiv de propriile buzunare. Un exemplu de ultimă oră îl reprezintă felul în care au reacţionat senatorii la propunerea premierului Tăriceanu ca cele două Camere ale Parlamentului să-şi restrângă cheltuielile. Indiferent de culoare politică, aceş­tia s-au arătat profund nemulţumiţi de iniţiativa lui Tăriceanu, invocând diverse motive hilare şi cinice în acelaşi timp.

---