Nerecunoscut şi nepreţuit în ţară
Aurul cenuşiu alege calea emigrării
     Cu puţine zile în urmă, la întoarcerea din SUA, unde au participat la olimpiada de informatică, talentaţii elevi români, cuceritori ai medaliilor de aur şi argint, nu s-au sfiit să declare că, la absolvirea gimnaziului, vor pleca în Occident, pentru a studia la vestitele universităţi care le asigură burse. Din păcate ei nu sunt cazuri izolate. De ani de zile, asemeni cocorilor, tinerii noştri studioşi, elita celor buni, iau mereu drumul ţărilor dezvoltate din vest. Cele mai multe plecări sunt fără întoarcere. Premiaţii olimpiadelor, şi nu numai ei. Informaţii oficiale venite din zona învăţământului spun că peste 30 la sută din absolvenţii facultăţilor de medicină au ales calea străinătăţii, chiar dacă au fost conştienţi că trebuie să îndure o mulţime de privaţiuni şi să repete studiile şi examenele nerecunoscute în alte ţări, numai să poată să practice cu folos profesia căreia s-au dedicat. La fel se întâmplă şi cu absolvenţii facultăţilor de electronică, electrotehnică, calculatoare, matematică etc. Aflăm cu strângere de inimă că din 19 elevi ai unui liceu, participanţi la diferite olimpiade internaţionale, 18 "au uitat să se mai întoarcă acasă".
     Nu mai este pentru nimeni un secret că, înainte de 1989, cei care riscau să fugă în Occident îşi justificau hotărârea luată prin dizidenţa faţă de un regim opresiv. Dar, după revoluţie, emigraţia în masă a dat naştere la ceea ce specialiştii definesc a fi o hemoragie a creierelor, o scurgere de materie cenuşie pe alte meridiane unde densitatea de mici sau mari celebrităţi atinge recorduri impresionante. De ce or fi optând tinerii pentru părăsirea familiei, a satului, oraşului, ţării şi pleacă în străinătate tocmai acum când au deplină libertate? Marea tristeţe este că libertatea în sine nu le oferă şi condiţii pentru împliniri profesionale. Situaţia economică dificilă în care se zbate ţara în nesfârşita perioadă de tranziţie, deteriorarea nivelului de trai şi lipsa de orizont îi silesc pe tinerii dotaţi să ia drumul pribegiei. N-o fac de îmbuibaţi ce sunt şi nici din spirit de aventură. Ei văd cu mâhnire în suflet ce s-a ales de olimpicii care au preferat să rămână acasă în speranţa că se va ivi totuşi o şansă pentru valorificarea cunoştinţelor şi împlinirea lor profesională. Amară dezamăgire! Cercetarea românească în perioada postdecembristă a ajuns un fel de cenuşereasă, un fel de rudă de gradul trei, care a făcut ca numărul cercetătorilor şi specialiştilor să se reducă catastrofal. Şi nu numai al lor. Au plecat buni meseriaşi din multe alte domenii, de la constructori la agronomi şi cadre didactice. De la 140.000 în 1989 s-a ajuns la mai puţin de 20.000 de cercetători în prezent. Acest avanpost al progresului a fost desconsiderat. Puţinii cercetători care mai sunt au salarii jenant de mici. Motivându-se mereu că nu sunt bani. Oare importanţa unei femei de serviciu, a unui paznic, muncitor sau funcţionar public de la Electrica, Distrigaz ori din sistemul bancar este mai mare decât a unui cercetător? Această umilinţă ar fi în esenţă motivul pentru care cei mai dotaţi şi înzestraţi tineri nu mai acceptă să fie înjosiţi şi îşi iau lumea în cap răspunzând ofertelor celor care ştiu să-i preţuiască şi să le ofere, pe lângă bani, satisfacţia de a se şti utili şi împliniţi profesional.
     Ar fi nedrept să-i judecăm pe aceşti tineri, să gândim că asemeni cocorilor zboară spre alte zări mai bune. Aprecierea valorii lor este o recunoaştere a şcolii româneşti, a seriozităţii şi a calităţii ei. Fără să facem însă paradă de un patriotism facil, trebuie să spunem că este cât se poate de regretabil că nu avem argumente să convingem creierele luminate să rămână acasă. Şi doamne, câtă nevoie are ţara de ei pentru depăşirea crizei în care ne aflăm. Mă tem că dacă nu se înţelege acest adevăr dureros, perspectiva redresării se va îndepărta tot mai mult şi ne va fi tot mai greu să ne exprimăm ca o naţiune care îşi preţuieşte şi respectă valorile.
Sebastian TRUŢA