Agricultura postdecembristă şi "mintea de pe urmă"
     Cenuşăreasă a economiei României şi înainte de 1990, când a fost obligată să suporte subvenţionarea industrializării forţate, în perioada postdecembristă guvernele care s-au perindat la conducerea ţării au adus-o în pragul prăpastiei, aruncând-o ca performanţe cu peste 50 de ani în urmă.
     Lăsarea de izbelişte a CAP-urilor şi distrugerea marilor exploataţii agricole sunt marile gafe ale guvernelor de după 1989, caracteristice pentru "democraţia originală" - sintagmă lansată în anii F.S.N.-ului. Şi în acest caz s-a întâmplat "ca la noi la nimeni", căci, în toate celelalte ţări foste comuniste, privatizarea în agricultură s-a făcut păstrându-se forma de exploatare a pământului şi mijloacele fixe existente (clădiri, instalaţii, maşini, utilaje şi diverse amenajări). În condiţiile nepăsării manifestate de guvernanţii noştri faţă de bunurile obşteşti din agricultură, nu este de mirare că o mulţime de netrebnici s-au aruncat asupra CAP-urilor furând şi demolând, pe alocuri sustrăgând până şi cărămizile.
     Proasta gestionare a economiei României în anii de după 1989 a creat un mare dezechilibru între cele două mari sectoare de bază ale economiei - agricultura şi industria. Agricultura a fost sacrificată în favoarea supravieţuirii unor întreprinderi neperformante. Raportul dintre indicele preţurilor produselor agricole şi cel al produselor industriale, cunoscut sub numele de "foarfecele preţurilor", a fost continuu în defavoarea producătorului agricol. Preţul produselor industriale a crescut din 1990 şi până în prezent de aproximativ 1300 de ori, pe când cel al produselor agricole de circa 450 de ori. Foarfecele preţurilor a fost de 60,7% în 1996 şi de 34,3% în anul 2000, cu 51-56% mai mic decât un raport normal caracteristic ţărilor dezvoltate - care este în jur de 90%.
     În România, foarfecele preţurilor taie necruţător orice posibilitate de profit producătorului agricol - la noi iarăşi ca la nimeni - căci unde s-a mai pomenit o asemenea aberantă disproporţie între preţul grâului la producător (de circa 3000 de lei/kg, faţă de preţul cu care procesatorii vând tărâţele (în jur de 4500 de lei/kg)?
     Reforma fondului funciar din 1991 a provocat fărâmiţarea exploataţiilor agricole, a căror suprafaţă medie a scăzut până la circa 2 ha, în timp ce în Spania este de 21 ha, în Germania - 30 ha, în Franţa - 45 ha, în Austria - 50 ha, în Anglia - 110 ha.
     În consecinţă, după atâtea lovituri primite, producţia internă agroalimentară a ajuns la cel mai jos nivel din ultimii 50 de ani şi, cu toate că pământurile noastre pot oferi un potenţial agricol de prim rang în Europa, în România obţinem cele mai slabe recolte la hectar de pe continent devenind din exportatori importatori de produse agroalimentare iar contribuţia sectorului agricol al României la alcătuirea PIB-ului este de doar 11%, deşi cuprinde aproximativ 30% din forţa de muncă.
     Mult aşteptata Lege a exploataţiilor agricole, cu toate că este mult întârziată faţă de Legea 18, în care prevederile sale ar fi trebuit să fie cuprinse încă din 1991, poate salva de la dezastru agricultura şi industriile din amonte şi avalul ei. Dacă apariţia acestei legi este fără nici un dubiu o condiţie necesară redresării economiei ţării, sugerând intervenţia "minţii de pe urmă", în sinea ei nu poate fi şi suficientă.
     Creşterea suprafeţei medii a exploataţiilor agricole, condiţie esenţială a progresului agriculturii, şi sprijinirea de către stat a performanţei vor avea în mod inevitabil ca efect falimentarea multor exploataţii agricole actuale şi o mare disponibilizare de forţă de muncă. Asocierea micilor producători agricoli poate oferi în unele cazuri - mai degrabă de excepţie - locuri de muncă stabile, în timp ce un mare număr de asociaţii cu o slabă eficienţă economică, neputând face faţă concurenţei, vor fi absorbite de marile exploataţii ce nu vor prelua decât o mică parte din forţa de muncă. O promisiune că s-ar asigura protecţie socială unui număr atât de mare de persoane disponibilizate ar însemna doar demagogie populistă. Dar, cu toate problemele ce apar, o altă cale de eficientizare a agriculturii nu există. Un nou exod spre oraşe este însă exclus în viitorul apropiat, România aflându-se într-o perioadă de restructurare industrială, cu disponibilizări de forţă de muncă, ce se întrevede a fi de lungă durată.
     Comasarea terenului poate fi doar un început pentru relansarea agriculturii. Aproape concomitent este nevoie de sprijinul statului cu finanţări de la buget şi acordare de împrumuturi avantajoase pentru amenajarea şi organizarea teritoriului, efectuarea unor lucrări de ameliorare a terenurilor degradate, de drenare şi realizarea unor drumuri stabile de acces la câmp.
     Un program naţional de restructurare a agriculturii bine alcătuit şi îndeplinit poate măcar acum, în "ceasul al doisprezecelea", să aducă redresarea acestei vitale ramuri a economiei noastre.
Augustin Marius ABUŞEANU, Blaj