Singuri, vai, atât de singuri
     Se apropie sărbătoarea Crăciunului şi Anul Nou - prilej de resurecţie sufletească, de branşare a eurilor noastre la înalta tensiune a bucuriei şi emoţiilor. Clipele, zilele şi nopţile acestor mirifice sărbători, chiar dacă ele aduc frig şi miresme de aer îngheţat, sunt cele mai aşteptate de semenii noştri pământeni. În aceste zile de sărbătoare, de feerie fără egal, când memoria printr-o magică alchimie leagă deolaltă timpuri, ani şi vârste, omul e predispus spre a-şi confecţiona din ceea ce are mai substanţial sufleteşte, din straturile sale dense de simţire, iubire de aproape, de credinţă şi speranţă, bucurii, fericire care să-i ţină de urât în aceste zile, să-l însenineze, să-i facă clipele frumoase. Vrea în singurătatea casei sale să i se întindă o mână, să jinduiască după un gest duios, doreşte să i se spună o vorbă bună. Nu aşteaptă el miracole, căci aşa ceva nu se mai întâmplă nicăieri în lume, o lume din ce în ce mai străină, mai golită de sens, de omenie, căci vai, lumea o ia razna, ademenită de puterea şi ipocrizia banului, a diavolului, a afacerilor curat-murdare, o lume strâmbă ce se îndepărtează cu fiecare zi de legea morală, de preceptele de bine şi dreptate.
     Sunt sigur că dezolarea, singurătatea, tristeţea celor rămaşi solitari, bătrâni şi neputincioşi, nu sunt atât de incisive, de nocive şi de înşelătoare, aducătoare de deşertăciune şi durere ca în noaptea de Crăciun şi cea a Anului Nou. Pomul sărac, împodobit cu câteva mere şi nuci învelite în marţipanuri, într-o odaie îngheţată, la poalele lui nici un dar, căci cine să le aducă, spiritul comunitar, caritabil funcţionează ca vai de el, se bucură dacă cineva îi va colinda casa, dar colindătorii ştiu că n-au ce primi de la aceşti oameni, obligaţi să rămână singuri, bolnavi, bătrâni, marginalizaţi şi dispreţuiţi de o societate pe tranşeele căreia şi-au jertfit cei mai frumoşi ani ai vieţii. Nu sunt de data aceasta un melancolic şi vreau ca atare să apăs asupra acestui aspect, dar mă cuprinde un soi de tristeţe, de durere afectivă, când mă gândesc câţi semeni de-ai noştri, în loc să aştepte cu emoţie, cu bucurie şi fericire aceste sărbători, le privesc ca pe nişte zile oarecare, mohorâte, ba chiar ar fi bine să treacă cât mai repede. Despre ce nopţi de vrajă, de sărbătoare, de înălţare sufletească mai poate fi vorba când eşti singur cu tristeţea ta, ba dimpotrivă sunt nopţi chinuitoare, goale de poezie, fie ea chiar şi iluzorie.
     La câţiva metri de ei, de aceşti singuratici, străzile forfotesc de lume, se râde, se glumeşte, se vorbeşte la superlativ despre pomul de Crăciun, despre mese sardanapalice, daruri şi bunătăţi, despre bucurii meschine, despre egoismul zoologic. Unii au familie, copii, dar aceştia sunt departe, au un trecut în faţa căruia stau cu fruntea sus, au demnitatea unor zeci de ani de muncă, dar n-au viitor. N-au după ce bea apă sau un pahar cu vin. Nu puţini sunt cei ce se lasă învăluiţi în disperare, în tristeţe şi angoase. Sunt oameni văduvi ce n-au pe nimeni, sunt oameni care zac pe paturi de spitale sau în azile de bătrâni. N-are cine să le dea un telefon, să le ureze un "La Mulţi Ani". Durerea sufletească, singurătatea devin mai de nesuportat tocmai în momentele de sărbătoare. E simplu, omul nu se poate bucura singur de nimic şi cu atât mai mult cu cât este şi sărac. Acestor suflete amărâte şi nevinovate le-am dedicat aceste rânduri, spre ei se îndreaptă sentimentele noastre de bine şi iertare, de îmbărbătare, pentru a nu-şi pierde speranţa ca viitorul Crăciun şi An Nou vor fi mai frumoase. Va veni şi pentru ei vestea cea minunată.
Gheorghe JURCĂ