Caragiale în tranziţie
     Anul 2002 a fost declarat după cum se ştie de mai marii culturii române Anul Caragiale. N-aş lua în derâdere o atare iniţiativă, până la urmă ea poate deveni benefică şi la sfârşitul anului vom avea prilejul, sper plăcut, să constatăm că majoritatea românilor îşi vor săpa în memorie că anul 2002 a fost Anul Caragiale şi nu Anul Calului din calendarul chinezesc. Nu credem că noi, românii, aveam nevoie de un an cu acest ilustru nume. Conul Iancu e prezent printre noi de multă vreme încoace, practic fiecare an prin care trecem, fiecare zi din existenţa noastră poartă amprenta personajelor, a mofturilor şi moravurilor zugrăvite de marele satiric de la a cărui naştere se împlinesc 150 de ani. Numai cine n-a văzut comediile lui Caragiale, nu i-a citit momentele şi schiţele nu-şi poate da seama cât de actual e Caragiale. Şi nu numai pentru noi românii, ci pentru întregul spaţiu balcanic, ba chiar şi pentru cei de aiurea. Nu întâmplător, când Teatrul Naţional din Bucureşti aflat într-un lung turneu asiatic a jucat la Tokyo piesa "O scrisoare pierdută", un critic japonez s-a întrebat în cronica sa pe marginea spectacolului, când a fost Caragiale în Japonia de cunoaşte atât de bine viaţa politică şi morală din ţara Soarelui Răsare. Desigur că în general mentalităţile, tarele morale sunt cam aceleaşi pretutindeni, dar Caragiale a ştiut, graţie geniului său, să radiografieze caracterologic cel mai bine societatea românească.
     Asemănările dintre personajele lui Caragiale şi ale vieţii noastre de zi cu zi sunt mai mult decât frapante. Nu trebuie decât să privim în jurul nostru, să deschidem televizorul, să răsfoim presa şi să ciulim bine urechile, ca să ne dăm seama că nu s-a schimbat mare lucru în Parlament, în agora psiho-morală a societăţii româneşti de acum şi dintotdeauna. Satira caragialiană continuă a avea obiect, a fi actuală, în pofida enormelor schimbări din societate. Te izbeşti aproape în fiecare clipă de tenori ai demagogiei precum Caţavencu, Farfuridi, Rică Venturiano, de imorali gen Tipătescu, de ipocriţi tip Pristanda, de aranjeori şi maeştri ai loviturilor de culise şi combinaţii politice gen Ziţa şi Veta, de personaje cochete şi adulterine de teapa lui Zoe şi Miţa Baston, de parveniţi ca Jupân Dumitrache, Ipingescu, de o şleahtă întreagă de irozi de mahala în mintea cărora totul se perverteşte şi se deformează, de proşti lipsiţi de cultură, linguşitori, mahalagii, oportunişti, şireţi, vulgari, laşi, chipuri groteşti, burtă-verzime. Spoiala de civilizaţie occidentală, deşertăciunea, goana după câştig şi mai ales exploatarea celor mărginiţi cu ajutorul frazelor declamatorii, neînţelese, stilul ridicol de incoerent şi într-o limbă ridicol de împestriţată, se vede la tot pasul.
     Aşadar, Caragiale se află cu noi în plină tranziţie. Societatea românească e plină de Lache şi Mache, de lichele, caricaturi omeneşti reduse la cele mai simple formule: "eu cu cine votez?", "curat murdar", "rezon", "aveţi puţintică răbdare" , "eu, familia mea, de la patruşopt", de mitici care îşi arată găunoşenia, spiritul superficial, prejudecăţile, egoismul, parvenitismul, frivolitatea, pornirea spre prostie, spre o dulce vulgaritate, goana după satisfacţii mărunte. Să fi avut oare Caragiale premoniţia că vor mai exista şi azi inşi ca Pristanda care să se plângă de "renumeraţie" mică? Tot ce e posibil, din moment ce Pristanda de azi are vilă, automobile, dar stă prost la "renumeraţie". Bonjur, d-le Caragiale!
Gheorghe JURCĂ