Unul dintre cei mai mari economişti ai lumii, John Maynard Keynes, autorul celebrei teze a "intervenţionismului în economie" în perioada profundei crize mondiale din anii 1920-1930, teză care a stat ulterior la baza marelui avânt economic în Anglia, SUA, cât şi în celelalte state occidentale puternic industrializate, în cadrul unei importante dezbateri economice privind strategiile pe termen lung, a lansat celebra butadă: "Pe termen lung, vom fi cu toţii morţi"! Explicând-o apoi, Keynes a spus: "Economiştii îşi asumă o sarcină prea uşoară şi inutilă dacă într-o perioadă furtunoasă ei se mulţumesc să ne spună că odată ce vijelia va trece, oceanul va redeveni calm".
     Noi, românii anului 2002 şi ai celor care vor veni, am putea să luăm aminte la această butadă extraordinar de realistă a lui Keynes, dar mai ales să tragem învăţămintele necesare din explicaţia ei. Asta, deoarece, la fel ca economiile occidentale din anii '20, şi economia românească se află (mai bine de 12 ani) într-o puternică criză. Din '90 încoace, toate guvernele şi parlamentele care s-au succedat la putere, tot felul de comisii şi consilii academice din domeniul economiei au schiţat, dezbătut şi adoptat periodic numeroase strategii de dezvoltare a ţării pe termen lung, până prin anii 2025, ba chiar şi până în 2050. Programe frumoase, n-avem ce zice, dar care în practică... lipsesc cu desăvârşire. Altfel spus, multă, multă teorie, discuţii academice, programe şi strategii pe sute şi mii de pagini, dar care ori au fost luate acasă de către autori, ori zac prăfuite pe undeva prin sertare, în timp ce economia românească, vorba lui Keynes,... moare pe zi ce trece.
     Chiar dacă în ultima perioadă de timp, economia a cunoscut o oarecare creştere, acum, după ce ani de-a rândul, politicienii noştri s-au ocupat doar de politici sociale, de astuparea "găurilor negre" din economie şi din sistemul bancar - prin alocaţii bugetare serioase (din banii contribuabilului), de greve, de privatizări etc., precum şi de numeroase răfuieli, credem că a venit vremea ca aceştia să se aplece cu toată seriozitatea asupra politicilor economice. De aici încolo, nu mai este vorba doar de un simplu moft, facem - nu facem reformă, punem economia pe roate sau mai aşteptăm puţin un an - doi, mai vindem sau mai privatizăm ceva, până se mai liniştesc apele şi... sindicatele. Deja, după cum ştim, cu privatizările în acest an şi în cel care vine se cam încheie, iar atunci de unde vom mai avea resurse financiare de susţinere a cheltuielilor bugetare?
     Ne aflăm într-o situaţie economică "furtunoasă" de destul de multă vreme, iar acum, odată cu intrarea în NATO, eveniment care se va produce în mai puţin de o lună de zile, timpul este cel care nu mai are răbdare.
     Sunt destul de mulţi, chiar dintre guvernanţii actuali, care susţin sus şi tare că odată cu intrarea în NATO, România va cunoaşte o puternică relansare economică, că acest moment reprezintă "verdele de semafor" care va da startul investitorilor, respectiv investiţiilor străine masive în ţara noastră.
     S-o credem şi pe asta, în oarecare măsură, dar în nici un caz să nu ne culcăm liniştiţi pe o ureche. Luând aminte la ceea ce spunea Keynes, să nu credem că "odată ce vijelia trece" - intrarea în NATO, "oceanul va redeveni calm" - adică economia românească îşi va da drumul dintr-odată şi va merge de aici înainte ca pe roate.
     Şi pentru că am făcut vorbire despre autorul tezei intervenţionismului în economie, cel care a scris celebrul manual "Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, dobânzii şi a banilor", şi care a scos economia mondială din criză în secolul trecut, trebuie să amintim că teoria şi gândirea sa au lansat ulterior contraofensiva liberalismului în economie până în zilele noastre. Traseu pe care, întâmplător sau nu, tocmai ne aflăm şi noi. Statul mai trebuie să intervină o vreme în economie pentru asigurarea echilibrului economic, în această perioadă de tranziţie, însă trebuie să acţioneze în principal pârghiile relansării investiţiilor şi a întreprinderilor mici şi mijlocii.
     Pentru că, după cum ştim, intervenţionismul de "tip Keynes" nu se referea nicidecum la alocaţii bugetare de mii de miliarde de lei acordate pe "ochi frumoşi" unor mastodonţi industriali fără nici un viitor, doar pentru a-i menţine în viaţă, şi cu atât mai puţin la împovărarea până la sufocare a întreprinzătorilor privaţi cu zeci sau chiar sute de taxe.
     Dimpotrivă, Keynes a accentuat rolul şi intervenţia statului în crearea unui mediu economic sănătos - prin relansarea investiţiilor pe scară largă, atât prin alocaţii serioase de la bugetul statului, cât şi în rândul întreprinzătorilor privaţi. El tocmai sublinia diferenţa dintre economisire şi investiţie, subliniind că într-o economie competitivă - economisirea reprezintă un reziduu, în timp ce - investiţia este motorul activităţii economice, principalul determinant al nivelului producţiei, ocupării forţei de muncă şi venitului.
     Or, la noi, prin mediul total neatractiv de afaceri, cam toată lumea stă cu banii "la ciorap", depuşi la CEC sau într-o bancă, dar nu îndrăzneşte să-i investească.
     Şi asta pentru că riscă să-şi piardă şi bruma de economii pe care o mai posedă, întrucât birurile, taxele de înfiinţare a firmelor, celelalte taxe şi impozite împovărătoare i-ar înghiţi în scurt timp toţi banii.
     "Noua economie" - programul de dezvoltare cu care J.F. Kennedy a câştigat alegerile în anii '60 în SUA şi a relansat economia americană, a avut la bază atitudinea activă a unei întregi echipe de economişti de primă mărime (Samuelson, Galbraith, Heller, James Tobin), echipă care a asigurat tranziţia de la intervenţionism la liberalism în economia americană. Cele trei mari principii de bază au fost: 1. Punerea în aplicare a instrumentelor politicii macroeconomice în vederea atingerii unor obiective reale. 2. Gestiunea activă a cererii pentru a combate slăbiciunile inerente ale capitalismului de piaţă. 3. Aplicarea combinată a politicilor fiscale şi monetare. Accentul a fost pus desigur pe cerere şi componentele ei - investiţie, consum, cheltuieli guvernamentale, cu acţiuni asupra investiţiei publice şi determinării investiţiei private, repartizarea veniturilor prin intermediul fiscalităţii şi redistribuirii.
     Întrucât trebuie să-i urmăm pe americani (mai ales că ne alăturăm lor în NATO), înseamnă că şi noi, în linii mari, trebuie să trecem grabnic la reducerea drastică a cheltuielilor guvernamentale, (o reducere la jumătate cel puţin a ministerelor), la o mult mai atentă şi serioasă studiere a cererii, o aplicare foarte elastică a politicilor fiscale şi monetare precum şi impulsionarea pe toate căile a investiţiilor, respectiv, a mediului de afaceri. Cam asta ar trebui să însemne intervenţia statului în economie, nimic mai mult.