Cotidianul Washington Post ne furnizează cea mai recentă percepţie asupra României aşa cum este văzută ea acum din capitala Americii. Pentru toate tarele societăţii noastre: sărăcie, corupţie, disfuncţionalităţi politice, reforme incomplete, există un combatant suprem, cu valoare de super-erou: Alianţa Nord-Atlantică. Astfel, în Bucureşti, NATO este scris cu majuscule, deşi România nu a fost invitată oficial să adere, pentru că, fără nici o grijă, oficialii români jubilează numai la gândul că există şanse la Praga, iar caruselul declaraţiilor optimiste zboară de la un politician la altul, indiferent de nuanţa politică, mai uşor decât proaspăt inauguratul metrou uşor. Intrarea în NATO este considerată de către preşedintele Iliescu "un nou început" prin care ţara va accede la lumea civilizată, de unde va primi sprijin pentru reformele sale interne. Premierul Năstase crede că "trebuie să revenim la familia noastră europeană, după o jumătate de secol de influenţă sovietică", iar viitorul parteneriat dintre Alianţa Nord-Atlantică şi România va atrage investitorii străini şi se va atenua sentimentul de izolare psihologică a poporului român, odată cu îmbunătăţirea rolului geostrategic al ţării noastre în Balcani, Orientul Mijlociu şi regiunea Transcaucaziană din fosta URSS.
     Chiar şi C.V. Tudor, catalogat de publicaţia americană un "naţionalist virulent şi antisemit", este în favoarea aderării la NATO, tocmai pentru a para viitoarele iniţiative ale Ungariei, considerată ţinta atacurilor vadimiste, cât şi pentru a depăşi stăpânirea rusească, în vreme ce Băsescu este reţinut cu afirmaţia în stilu-i consacrat "iarna nu-i ca vara", acum convertită în declaraţia "suntem la nord de Dunăre, o ţară în întregime europeană". Ministrul Geoană încheie seria optimismului politic românesc cu declaraţia sa potrivit căreia veştile bune se înmulţesc pentru ţara noastră, iar parteneriatul cu NATO şi perspectiva unui loc în UE certifică faptul că lucrurile s-au schimbat fundamental în ţara noastră. Dar, din nefericire, potrivit unor puncte de vedere mai puţin optimiste, includerea ţării noastre în Alianţă este văzută ca o parte din ceea ce poate fi numită o extindere dramatică, de la 19 la 26 de membri. Până la consolidarea democraţiei stabile şi a pieţei libere de desfacere în Europa de Est, oficialii americani recunosc că România este departe de a fi un aliat NATO în toată puterea cuvântului iar prin declaraţiile oficialilor dornici de integrare nu se va face primăvară la Praga.
     Punctul esenţial care a schimbat cărţile în favoarea României este momentul 11 septembrie 2001, şi, dacă şansele aderării ţării noastre la NATO erau sensibil mai mici înainte de această dată istorică, reacţia promptă a ţării noastre după atacurile teroriste a atras atenţia SUA şi ne-a adus noi şanse, la fel ca şi trimiterea de trupe în Afganistan, permiterea utilizării spaţiului aerian, ardoarea generală în sprijinirea acţiunilor americane, inclusiv în proiectatul atac împotriva Irakului. După un deceniu de tranziţie, România are un potenţial imens, o economie în creştere şi o democraţie încadrată pe drumul cel bun, cel mai semnificativ fiind aderarea la NATO. După eventuala invitaţie de aderare, reprezentanţii Alianţei speră că forţele democratice române să-şi continue reformele de îmbunătăţire a nivelul de trai al cetăţenilor şi astfel, ministrul Paşcu suştine că a cerut un plan de acţiune, un instrument mai eficient pentru procesul reformelor. Forţele armate române au scăzut dramatic de la 300000 la 100000, însă ţara noastră cheltuie 2,4 % din PIB pentru Apărare, mai mult decât multe din ţările vest-europene, un preţ relativ ridicat, dar pe care toate facţiunile politice par gata să-l plătească pentru anii ce vor veni. Cu toate acestea, în România, în sfera de gândire şi influenţă slavă, în limbajul român sunt şapte termeni pentru a defini mita înţeleasă peste Ocean ca "o bogăţie verbală care a apărut din aviditatea cu care românii cer şi dau şpagă şi atenţii, o practică adânc înrădăcinată în istoria ţării cândva, sub influenţa Imperiului Otoman şi a celui Sovietic". Pentru Băsescu: "corupţia politică a devenit un mecanism pentru exercitarea puterii politice", iar oamenii de afaceri au făcut avere de-a lungul guvernărilor post-revoluţionare şi ei, la rândul lor, au adus milioane partidelor şi politicienilor, după cum opinează analistul Dorel Şandor. Întrebat de ce nici un demnitar nu a fost acuzat de corupţie, premierul declară că nu e treaba guvernului, ci a instituţiilor legii, poate a proaspătului Parchet Naţional Anticorupţie, iar solicitat să explice de ce i se spune Năstase "şase case", prim-ministrul explica: "de fiecare dată, vând o casă ca să cumpăr alta".
     Pâna una-alta, adică noiembrie Praga 2002, portretul conturat ţării noastre este redat poate cel mai fidel nu de afirmaţiile oficialilor, ci de cei care urmăresc atent evoluţia societăţii civile la primii ei paşi în România. În această privinţă "Adevăratul pericol este incapacitatea noastră de a deveni democraţi şi capitalişti, egoismul nostru de a aduna câţi mai mulţi bani pentru noi înşine", crede Marian Tata, un activist al unui grup pro-democratic din Braşov, pentru care "parteneriatul" NATO-România este din start o relaţie imposibilă şi inegală: " de aici, aderarea la NATO este un dar divin, o mană cerească, ceva prin care Dumnezeu va transforma ţara..." Astfel, la Washington, ţara noastră, deşi a fost înălţată în ochii NATO, va ajunge să părăsească raza vizuală americană câtă vreme se încăpăţânează să rămână în genunchi, cantonându-ne pe nedrept în tagma celor neajutoraţi care aşteaptă să fie conduşi spre liman, aşteptând un miracol de dincolo de Ocean.