Parteneriatul strategic româno-american va începe să funcţioneze
     Cărţile mai marilor NATO sunt ca şi făcute. România - o aspirantă persuasivă, plină de consecvenţă la aderarea la Alianţa Nord-Atlantică alături de alte şase state, printre care şi vecina noastră Bulgaria, vor fi invitate pe 21 noiembrie 2002 la balul de integrare în cel mai puternic pact militar al lumii. Va fi o încununare a eforturilor depuse de toate forţele democratice româneşti, a demersurilor diplomaţiei dâmboviţene, a dorinţei celor 23 milioane de români, care imediat după destrămarea comunismului şi eliberarea din sclavia totalitară au visat să intre în Parteneriatul strategic americano-român în lupta pentru democraţie şi o Europă unită în combaterea terorismului. S-au cheltuit tone de cerneală scriindu-se pe această fierbinte temă şi se va mai scrie încă. Toamna pragheză înseamnă pentru noi românii o primăvară a renaşterii unei ţări demne al cărei tricolor va flutura de aici înainte atât la Pentagon, cât şi la sediul NATO din Bruxelles. Este dacă vrem să acceptăm, cel mai mare eveniment istoric pentru România după căderea zidului Berlinului, a cortinei de fier şi încetarea războiului rece. Vom fi primiţi în NATO în primul rând graţie sprijinului politic al SUA, dar şi dorinţei cu care poporul român înţelege astăzi să-şi însuşească în viziunea sa asupra noii hărţi politice şi strategice militare mondiale, valorile emanate de cel mai puternic stat economic şi militar al lumii, jandarmul numărul 1 al planetei - SUA. Am putea spune că deocamdată americanii, prin preşedintele lor George W. Bush ne semnează un CEC în alb.
     Tot atât de adevărat este că şi SUA are nevoie de rolul şi poziţia noastră geo-strategică, noi fiind ultimul scut al Estului în faţa unui alt mare colos militar - Rusia. Metaforic vorbind zona dintre Marea Baltică şi Marea Neagră era din punctul de vedere al NATO un vid sau un zid de ceaţă şi fum. Invitaţia de a intra în NATO vine să încununeze numeroasele acte de adeziune activă a ţării noastre la politicile şi comandamentele NATO: războiul din Iugoslavia, trimiterea de detaşamente militare în Kosovo, Albania, Afganistan, Angola, punerea spaţiului aerian al României la dispoziţia avioanelor americane, iar punctul culminant s-a consumat a doua zi după 11 septembrie 2001 când România a declarat că se raliază Americii împotriva celui mai mare pericol internaţional - terorismul musulman. Aşadar, România va simţi umărul Parteneriatului strategic, în ciuda marilor diferenţe dintre economiile, democraţiile şi civilizaţiile celor două ţări. România a fost prea de multe ori sacrificată la taraba tranzacţiilor interne şi externe, pentru a nu trăi acum ora adevărului, a echităţii pe baza principiului sfânt: fiecăruia după cum o merită.
     Trăim cu toţii la cea mai înaltă temperatură afectivă acest eveniment istoric. Suntem gata să facem dincolo de declaraţiile de rigoare totul pentru asumarea responsabilităţilor ce ne revin ca membru al NATO, ca aliat al SUA. Se poate spune că după lansarea Parteneriatului strategic au trecut ani buni fără să ne aducem contribuţia cea mai corespunzătoare la această acţiune. Cele două contacte de la Praga şi Bucureşti reprezentate de summit şi vizita preşedintelui SUA, se pot dovedi fructuoase dacă exponenţii cei mai înalţi ai SUA vor pleca de la Bucureşti cu convingerea clară că vom face mai mult şi mai bine în lupta comună circumscrisă acestui parteneriat. Vom colabora cu exponenţii celei mai puternice ţări din lume care a trecut prin tragedia de la 11 septembrie 2001. De aceea declaraţiile lor capătă greutate, fermitate şi lipsă de ambiguitate. Prin urmare, trebuie să răspundem şi noi pe măsură. Ni s-a oferit această şansă şi nu trebuie să o ratăm. Trăim într-o lume nouă care impune o abordare fermă a problematicii interne şi internaţionale.