Cel mai zgomotos probabil referendum din mai noua istorie a ţării a trecut. Guvernul, clasa politică au scăpat ca prin urechile acului de un mare eşec şi vor răsufla acum uşurate. Desigur, comentariul acestui examen civic şi patriotic, trecut cu indulgenţă de un elev apatic, mereu corigent la exerciţiul democratic, la lecţia de cunoştinţe politice care este electoratul, vor ocupa încă spaţiul mass-mediei, precum şi agora cetăţii. S-au emis diverse opinii, judecăţi asupra acestui eveniment major din viaţa ţării, s-a vorbit şi scris în alb şi negru, pro şi contra. De, ăsta e pluralismul de opinie, ăsta e jocul democratic. S-a dus vremea unanimităţii de păreri. Stând drept şi judecând fără părtinire, trebuie să spunem că ceea ce s-a întâmplat la acest referendum reflectă exact starea de spirit a societăţii româneşti, semnifică, dacă vreţi, barometrul la zi al conştiinţei şi responsabilităţii civice din spaţiul public şi politic al comunităţii, insuficient maturizate în a discerne între ceea ce este insatisfacţie, nemulţumire zilnică, aici intrând corupţia, hoţia, frauda, jaful, demagogia, aroganţa puterii şi aspiraţia pe termen mai lung de a putea avea un trai mai bun, de a fi şi tu individ un partener de dialog cu structurile politico-administrative şi de a le sancţiona atunci când acestea o iau razna. Şi toate într-o Europă comună, civilizată.
    După opinia noastră, referendumul a echivalat în termeni fotbalistici cu un şut în bară al ambelor tabere: puterea alias PSD şi populaţia. Şi unii şi alţii şi-au văzut speranţele înşelate, aproape năruite. Pe de o parte, poporul a sancţionat slabul management, proasta gospodărire a intereselor generale a celor chemaţi să conducă destinele ţării, iar pe de altă parte administratorii naţionali au fost decepţionaţi de absenteismul, de orizontul îngust al gândirii politice, al perceperii actului democratic şi al discernerii între bine şi rău, al departajării zilei de azi mai sărace într-un mâine mai prosper. Au trecut iată 14 ani de la revoluţie şi nu s-a mişcat mai nimic în activizarea conştiinţei civice şi politice a românilor de rând. Nu-i interesează orizontul naţional, viitorul puţin mai îndepărtat ci spaţiul în care se mişcă zilnic: casa, familia, satul, cartierul, ce îmbracă şi pun pe masă, dacă vor răbda de frig la iarnă. Amărăşteanul percepe pe cei care conduc şi forjează legile adesea confuze şi nedrepte ca pe nişte hârciogi, ca pe nişte cârtiţe care sapă, sapă pe întuneric (a se înţelege în absenţa unor legi clare sau mai larg permisive) şi adună pentru ei. Mult trâmbiţatele măsuri împotriva corupţiei până la cel mai înalt nivel s-au dovedit a fi praf în ochii mulţimii, pentru că nimic nu s-a clintit din această piramidă inversă a îmbuibării şi dispreţului faţă de cei mulţi.
    Acestora din urmă li s-a făcut lehamite de trompetiştii politici care le cer ajutorul. Cu alte cuvinte, abia trecutul referendum a venit să pună un diagnostic precis stării civice şi moral-politice în care se află societatea românească. Până la urmă e bine când totul se termină cu bine. Referendumul nu a fost unul politic sau al partidului de guvernământ şi nici al lui Năstase sau Iliescu, ci un act de responsabilitate socială, cetăţenească, un test al maturităţii societăţii civile aflat în plin proces de dezvoltare şi conştientizare a rolului său în angrenajul întregii vieţi social-politice româneşti. Pot fi decelate şi alte aspecte, idei, dar deocamdată ne oprim aici. Am putea spune totuşi, fără ironie, că ultima soluţie împotriva absenteismului şi apatiei românilor este încă o Constituţie.