Imediat după Revoluţia din 1989, unul dintre cele mai importante câştiguri ale românului de rând s-a dovedit a fi deschiderea fron­ti­erelor şi circulaţia liberă a acestuia în statele vecine, şi chiar în mul­te altele din Europa şi de pe întregul mapamond. Se ştie deja foarte bine faptul că aproape o treime din populaţia judeţelor din zona de frontieră (şi nu numai) se îndeletniceşte de atunci încoace cu "micul trafic de frontieră". Adică merg de 2-3 ori pe săptămână în Ungaria, Iugoslavia (mai nou Serbia şi Muntenegru) sau de 1-2 ori pe lună în Turcia, de unde cumpără diverse produse alimentare, îmbrăcăminte, obiecte de uz casnic, produse electronice etc., după care vin şi le vând în pieţele şi târgurile româneşti. Mulţi au reuşit să supra­vie­ţuiască acestor ani de grea tranziţie românească tocmai datorită libertăţii de mişcare, adică dreptului de a circula fără vize în aceste ţări. Mai mult, odată cu deschiderea spaţiului Schengen, zeci, chiar sute de mii de români, în lipsa unor locuri de muncă sau a altor sur­se de venit în ţară, au luat drumul Europei, căutându-şi de lucru în ţări mai îndepărtate, precum Italia, Spania, Germania sau chiar Ir­landa. Aici au reuşit să-şi facă un rost, să-şi găsească de lucru (de­si­gur în cele mai multe cazuri ei prestând munci din cele mai grele) şi să trimită în ţară bani grei (numai în 2003 peste 1 miliard de euro) pentru ca familiile lor să poată să supravieţuiască în conti­nuare.
    Aşadar, legal sau mai puţin legal, după cum le-a ajutat bunul Dum­nezeu, sutele de mii de români care au muncit sau muncesc şi în prezent în străinătate, au luat o grea povară de pe umerii guver­nelor noastre care s-au succedat în toţi aceşti ani la putere, gă­sindu-şi de lucru în altă parte şi pompând milioane de euro în economia ţării.
    Acum, de când se pune problema integrării în Uniunea Europeană şi în NATO, ţării noastre i-au fost trecute în "foaia de parcurs" mai multe cerinţe ale acquis-ului comunitar, care trebuiesc îndeplinite la termene precise, fără nici un fel de rabat. Una dintre acestea se referă expres la circulaţia în spaţiul Uniunii şi la secu­rizarea frontierelor ţării noastre cu unele state vecine trecute pe "lista neagră" a UE. Astfel, unele măsuri anunţate recent de Bucu­reşti, în perspectiva integrării în Uniunea Europeană, stârnesc neli­nişte şi nemulţumire în unele ţări vecine sau apropiate, cu care am avut şi vrem de altfel să avem în continuare relaţii dintre cele mai bune.
    După cum se ştie, de la 1 martie, românii care călătoresc în Ru­sia trebuie să obţină vize de călătorie din partea Consulatelor de la Bucureşti sau Constanţa, aceeaşi obligativitate având-o şi ruşii care vin în România. De la 1 aprilie a.c., aceleaşi condiţii vor fi aplicate şi în relaţia cu Turcia. Mai mult, în prezent, în baza celor stabilite cu UE, ţara noastră se pregăteşte să mai introducă regimul vizelor şi pentru Ucraina, Serbia şi Muntenegru până la sfârşitul primului se­mestru al acestui an. Cu acestea, însă, s-a ajuns la un blocaj a­proape total. Kievul dă semne de nervozitate, iar la Belgrad lucrurile sunt privite cu multă nemulţumire, guvernul Serbiei şi Muntenegru refuzând (cel puţin deocamdată) sub orice formă negocierea pro­blemei vizelor.
    Dincolo de aceste tensiuni, eşecul atingerii unei înţelegeri avan­tajoase va afecta serios oamenii de o parte şi de alta a frontierei, care, în lipsa unor facilităţi şi a unor servicii consulare de proxi­mitate vor descoperi că, pentru un drum până la rudele aflate la 20-30 de kilometri peste graniţă sau pentru deplasările aproape zilnice de afaceri, pe aceleaşi distanţe scurte, vor trebui să treacă taman pe la Bucureşti sau pe la Belgrad, unde se află misiunile diplo­matice care eliberează documentele de călătorie. Tensiunea este mare şi în rândul populaţiei. Numai în luna ianuarie 2004 circa 70.000 de români şi 50.000 de sârbi au trecut frontiera în ambele sensuri. Ce va fi oare în viitor? Vom ajunge să intrăm în Europa şi să nu putem să ne mai vizităm vecinii?!?