Joi, 18 martie a.c., Agenţia de monitorizare a presei a dat publi­cităţii Raportul pe 2003 privind respectarea libertăţii presei în Ro­mânia. Gazdele acestui eveniment au fost Centrul cultural american şi ambasadorul SUA în ţara noastră, Michael Guest, care şi-a ex­primat astfel îngrijorarea "în legătură cu deteriorarea situaţiei privind libertatea de exprimare în România". Nu cred că trebuie să rea­mintesc cititorilor noştri nenumăratele cazuri de abuzuri, intimidări şi chiar agresiuni, cărora le-au căzut victime diferiţi jurnalişti din ţară. Acestea au fost mediatizate suficient (de exemplu cazurile celor 16 jurnalişti bătuţi anul trecut), deoarece aveau într-un fel sau altul legătură cu presa centrală, spre care par a se fi îndreptat în special "ochii" Agenţiei de monitorizare a presei, condusă de ca­usticul Mircea Toma. Vreau însă să vă dezvălui lucruri pe care dvs., cei care ne citiţi zilnic, nu le ştiţi, şi care se petrec aici, în judeţul Alba. Încă nu am cunoştinţă despre vreun jurnalist bătut, dar ame­ninţările, intimidările, şi mai cu seamă "sancţiunile de natură eco­nomică" sunt ceva la ordinea zilei. Şi pentru că nu sunt "acreditat" de către colegii mei de la "Unirea" sau de la celelalte publicaţii să vorbesc în numele lor, vă voi dezvălui "mici întâmplări" din expe­rienţa mea proprie şi personală. Precizez că încerc să fac ab­stracţie de ceea ce mi s-a întâmplat (mie şi familiei mele) în anii de "pionierat" ai presei libere, pe care i-am trăit în alt judeţ decât aici, în judeţul natal.
    De-a lungul timpului, aici, am simţit mai mult efectul sancţiunilor economice instituite asupra publicaţiilor la care am lucrat (Gazeta de Alba, Unitatea, Observator etc.), evident din pricina atitudinii lor critice la adresa puterii. Ameninţări directe am primit o singură dată, pe vremea când lucram la "Unitatea", din partea unui lider PDSR (actualmente aflat în administraţia locală PSD.) Din 1997, ca re­dactor la "Unirea", asupra mea nu s-au mai putut exercita presiuni făţişe, fiind oarecum protejat de forţa şi ţinuta impunătoare (prin tiraj) a acestui cotidian. Cu excepţia anului 2002, când un deputat PSD m-a ameninţat la modul direct, în redacţie, încercând să mă con­vingă să-mi retrag o plângere penală depusă împotriva unuia dintre "jurnaliştii săi de curte", care înregistrase şi utilizase înregistrarea uneia dintre convorbirile mele telefonice PARTICULARE! Nu am cedat, dar plângerii mele nu i s-a dat curs. Probabil pentru că ace­leaşi presiuni s-au efectuat la nivelul Justiţiei... În rest, telefoanele cu înjurături, scuipăturile în obraz ziua în amiaza mare, sau un primar oarecare din mediul rural care mi-a "propus" să-mi rupă oa­sele, le-am considerat "mici impedimente", trecându-le la capitolul "riscurile meseriei".
    Mă opresc aici, deşi am avut şi alte "experienţe" de acest gen. (Şi sunt convins că mulţi dintre colegii mei din presa locală au "ex­perienţe" asemănătoare.) Nu pot însă să nu vă dezvălui câteva lu­cruri despre mecanismele nevăzute prin care se exercită presiuni asupra unei publicaţii pe ansamblul ei, ceea ce face inutile pre­siunile directe, personale: publicitate direcţionată (comercială şi e­lectorală "mascată") spre "pupincurişti", embargou informaţional (sau intoxicări) pentru jur­naliştii incomozi, "bombardare" a jur­na­liştilor de investigaţii (a celor adevăraţi), cu tot felul de nimicuri, care să le bruieze, să le paraziteze firul logic al investigaţiei, atragerea jurnaliştilor critici în zone unde pot fi compromişi prin diferite metode etc. (La acestea se adaugă sărăcia cronică, materială, la propriu, a jurnaliştilor, în special a celor din provincie.) În concluzie, ca să-l parafrazez pe unul dintre invitaţii lui Mircea Toma la emi­siunea "Of, presa mea..." (yankeul Terry Michael), într-o societate normală presa nu este susţinută din zona politicului (şi câţi oameni de afaceri puternici aţi văzut dvs. în România, care să nu facă politică?) Apoi, dacă vrem ca relaţiile puterii (oricare ar fi ea) cu presa să fie normale, este nevoie de două lucruri: "pe de-o parte o cultură a transparenţei la nivelul structurilor de putere, iar pe de altă parte o cultură a eticii profesionale în mass media". Dar americanul a recunoscut, în acest context, că în SUA s-a ajuns la acest echi­libru după... 100 de ani. Aşadar, când se va ajunge şi în România la echilibru, pe mine personal presa mă va lăsa... complet rece!