Deşi s-a cam dus vremea vacanţelor estivale, urmează cele autumnale, ne simţim totuşi tentaţi să vorbim despre ce-au însemnat şi înseamnă ele în viaţa noastră. După ce ne consumăm zece luni pe an în interminabile conversaţii, în certuri balcanice, drumuri pe jos, drumuri la volan, în avioane şi trenuri mai mult sau mai puţin civilizate, ascultând ciorovăiala din tocşourile politice, vorbele de clacă ale marilor noştri politicieni şi patrioţi, e bine să ne scoatem din priză măcar pentru două-trei săptămâni. Românul a rămas cu automatismele lui din vremea când îşi lua bocceaua şi pleca, fericit nevoie mare, la mare sau la munte, să guste din muzica mării, să se lase pătruns de ultravioletele care îl fereau apoi un an de zile de diferite boli şi-i întremau organismul sau să respire în voie ozonul de munte, să contemple câmpurile zmălţuite cu flori şi îngânate de iz­voare, să fie mai aproape de stele, de terapia pădurilor de brad şi molid.
    Din păcate, el nu pleacă într-o vacanţă liniştitoare unde să se lepede de con­flictele inerente unei vieţi pândite la tot pasul de nevoi şi lipsuri, de angoase, de gânduri care-i macină fiinţa. Încercând să-şi găsească liniştea şi să scape pentru câteva zile sau săptămâni de griji, să-i dea minţii timp de reculegere, el se în­fruntă cu aceleaşi trenuri supraaglomerate, pline de mizerie, de cerşetori, uşi şi geamuri care nu se închid, de călători claie peste grămadă, încât tot ce-a adunat în materie de odihnă, de alungare a stresului de la serviciu, se topeşte ca prin farmec după o zi de călătorie cu trenul de la Mangalia la Cluj sau Satu Mare. Atât în hotelurile de pe litoral cât şi în cele de la munte întâlneşti aceiaşi robineţi stricaţi, aceleaşi antice lenjerii de pat, precum şi aceleaşi mâncăruri fade, lipsite de consistenţă, o servire înceată, aceleaşi nevroze şi anxietăţi. De toate acestea au parte, dacă era cazul să mai subliniem, turiştii de rând, de gloată. Căci, altfel spus, se practică în ţara asta deşelată de biruri încât arată ca o biată mârţoagă ce abia se mai ţine pe picioare, şi un turism de elită, o vacanţă de vis, stropită din belşug cu şampanie şi vinuri scumpe, ca să nu mai zicem că spaţiile me­diteraneene sunt pline de români care frecventează cazinourile, practică iahtingul şi surfingul, îngurgitează copios fructe de mare, participă la baluri imperiale.
    Vacanţe şi vacanţe. Unii şi-o petrec pe plaiuri mioritice, alţii în cele exotice, dar mai este o categorie destul de numeroasă ce preferă, din cauza sărăciei lucii în care trăiesc, singurătatea brută, departe de prietenii zgomotoşi, rupţi de amici, într-o livadă montană sau pe coclauri moţeşti. O vacanţă fără un dram de sin­gurătate e o vacanţă ratată, o vacanţă fără nici un rost. E încă o porţie de timp pier­dută pe altarul distracţiei habotnice. Căci şi distracţia poate fi habotnică nu doar truda şi credinţa. Atunci când devine scop în sine sau fals instinct de evadare. A evada (spre exterior) nu înseamnă a te elibera automat de stresul vie­ţii curente, de plictiselile "de serviciu", de angrenajul social care ne macină su­fletul zece luni pe an. Iată de ce cred că unica evadare reconfortantă şi ree­ner­gizantă este aceea spre noi înşine, spre sâmburele fiinţei noastre care nu poate încolţi decât pe culmea unui munte sau pe coama unui deal înrourat "departe de lumea dezlănţuită", în căuşul protector şi cald al singurătăţii.

---