În ton cu nebunia vremurilor, presa noastră apelează tot mai frecvent la psi­hiatri pentru a descâlci şaradele de pe scena noastră politică zdruncinată pe­riodic de scandaluri pentru toate gusturile, de la stenogramele PSD-ului la li­cenţele de limbaj ale preşedintelui Băsescu. Într-o ţară literalmente epuizată de sărăcie, de grija zilei de mâine şi, cel mai grav, de o tot mai accentuată lipsă de speranţă sunt de-a dreptul uimitoare energiile aparent inepuizabile ale actorilor politici, consumate nu în îndeplinirea promisiunilor electorale ci în desfiinţarea duşmanilor sau măcar în umilirea şi marginalizarea lor. La fel de uimitoare sunt ţintele pe care diversele grupări politice şi le aleg într-un moment sau altul. Ast­fel, contrar regulilor jocului democratic, potrivit cărora opoziţia ar trebui să se lup­te cu puterea şi viceversa, multe dintre atacurile "cu bombă" de pe scena po­litică vizează buni amici şi nu adversari de moarte, probând valabilitatea în­dem­nului "Fereşte-mă Doamne de prieteni!...". Relaţia Băsescu - Tăriceanu este un bun exemplu în acest sens simptomatic de altfel pentru raporturile tensionate dintre democraţi şi liberali în general, indiferent de conţinutul şi multitudinea dez­minţirilor.
    Având în vedere seriozitatea problemelor cu care se confruntă ţara, de la e­fectele catastrofale ale inundaţiilor la tot mai probabila amânare a integrării în UE, e imposibil să nu te întrebi ce Dumnezeu îi mână în luptă pe aceşti oameni, în condiţiile în care nici PD şi nici PNL nu şi-ar putea permite alianţe cu "co­ruptul" "partid-stat PSD", creatorul "sistemului ticăloşit" a cărui destructurare a fost cel mai important vector al campaniei electorale a Alianţei Dreptate şi Ade­văr. Ce au ei de împărţit până la urmă? Realitatea deloc veselă este că, de fapt, democraţii şi liberalii nu se mai simt în alianţă ci, dimpotrivă, în concurenţă acer­bă. După ce invincibilul până acum Traian Băsescu a jucat rolul de locomotivă pentru Alianţă, democraţilor a început să li se pară că ei ar merita o parte mai mare din caşcavalul ce fusese porţionat înainte de alegeri, ei uitând complet perioada în care şi PNL-ul i-a tractat pe post de locomotivă. În consecinţă, Emil Boc a şi anunţat intenţia partidului său de a deveni cel mai puternic partid din Ro­mânia. Frumoasă ambiţie, dar cât de realistă, totuşi, în condiţiile în care România are social-democraţi în exces, căci publicul aşa îi percepe pe pedişti, chiar dacă ei s-au autodeclarat populari, ca să nu împartă cu pesediştii băncile "de stânga" ale Parlamentului European. Admiţând că PD chiar ar deveni cel mai tare partid din România, neerodat deloc de păcatele unei guvernări atribuite pe drept sau pe nedrept mai ales PNL-ului, tot rămâne neverosimil faptul că, în caz de alegeri, anticipate sau nu, el s-ar putea dispensa de alianţe. Şi cu cine să le facă, exceptând "soluţiile imorale" PSD, PRM sau PC în cazul în care acesta din urmă ar mai intra în Parlament? Asemenea întrebări simple nu par să bântuie somnul pediştilor şi al peneliştilor răspunzători de contraproductivele lupte dintre cele două formaţiuni componente ale Alianţei DA şi de confu­zio­narea electoratului acesteia. Dacă efectele acestei autodevorări a Alianţei i-ar leza numai pe inconştienţii ei promotori, respectivii n-ar primi decât ceea ce me­rită. Din nefericire luptele acestea politicianiste vor bloca din nou şansele Ro­mâniei de a se reforma şi de a-şi împlini destinul european. Iar de plătit vor plăti ca de obicei milioanele de români fără de partid, lipsiţi adică de singura umbrelă asiguratoare de imunitate în raport cu sărăcia şi cu disperarea.

---