Aflată între "să trăiţi bine!", pe de-o parte, şi deficitul comercial şi de cont curent pe de alta, actuala putere dă din colţ în colţ, senzaţie întărită şi de faptul că cine vrei şi cine nu vrei face declaraţii. Vine Ionuţ Popescu (pe atunci ministru de Finanţe) şi spune: TVA 22%. Vine Tăriceanu şi zice că nu s-a stabilit încă, iar pediştii spun un nu hotărât. Pe de altă parte, conservatorii vor TVA mai mică (e vorba de taxa pe valoare adăugată, aşa că e de genul feminin. Dacă era "taxu" pe valoare adăugată trebuia să scriu "mai mic".) pentru produsele alimentare şi susţin că atunci preţurile vor scădea. Pediştii zic însă că nici vorbă să scadă. Şi le dau dreptate, ţinând cont de ceea ce s-a întâmplat cu preţurile medicamentelor acum câteva luni, când, în urma unor facilităţi acordate de stat, acestea au rămas, în cel mai bun caz, la acelaşi nivel. Dacă stăm să analizăm argumentele celor două părţi, fiecare dintre ele are partea ei de dreptate. Pe de-o parte, ve­niturile la buget au crescut după introducerea cotei unice, fiindcă o parte din economia "gri" a intrat în legalitate. De asemenea, s-au obţinut rezultate mai bu­ne şi la colectarea taxelor şi impozitelor, fie cu buna, fie prin măsuri radicale, ca blocarea conturilor datornicilor şi punerea sub sechestru. Cei ce susţin creşterea TVA vor să tempereze creşterea explozivă a consumului înregistrată în acest an, după cum a precizat Ionuţ Popescu. Personal sunt de părerea lui Cristian Sima, care dorea modelul britanic, cu TVA 36% pentru bunurile care depăşesc un anu­mit preţ, ceea ce le face să intre în categoria celor de lux. De pildă, un televizor cu plasmă e un moft sau o necesitate? Obiecţia autorităţilor a fost că se deschid portiţe pentru ilegalităţi. Şi aici au dreptate, pentru că fiscul român nu e un voinic, ci un bebeluş plăpând. Dovadă şi recentul caz cu cazinourile din Bucureşti. Aş vrea eu să văd că vreun judecător american are tupeul să infirme o decizie a vreu­nui inspector fiscal! Că se apucă pe urmă băieţii cu controalele pe el de se si­nucide, nu mai aşteaptă să fie băgat la zdup pentru evaziune fiscală...
    Aşa că, până una-alta, a acţionat BNR şi a înăsprit condiţiile de creditare. Atât de bine încât trebuie să fii "erou al muncii socialiste" ca să mai prinzi vreun credit, în condiţiile în care pentru bunuri trebuie să depui avans 25% din preţ. Avansul poate fi înlocuit cu garanţii care să acopere valoarea creditului. Dacă în­să creditul are altă destinaţie decât cumpărarea de bunuri sunt imperativ nece­sare garanţii care să-l acopere. În cadrul acestor garanţii sunt recunoscute şi po­liţele de asigurare pentru riscul de neplată. Vestea bună este că deocamdată "creditele cu buletinul" nu intră sub incidenţa acestor reglementări. O altă soluţie ar fi cardurile de credit. Dacă împrumutul nu depăşeşte de 3 ori venitul net lunar. Partea proastă este dobânda, peste 25%! Plus că, în majoritatea cazurilor, dacă aveţi puţin peste minim pe economie nu puteţi obţine un card de credit.
    De creditele imobiliare mă ocup doar aşa, ca exerciţiu intelectual. Să fim se­rioşi: cine îşi permitea, şi înainte, cu un venit lunar sub 500 de euro să ia un ast­fel de credit? Aici condiţiile sunt şi mai draconice: creditul nu poate acoperi mai mult de 75% din valoarea imobilului (dacă se cumpără) sau din valoarea devizului estimativ (dacă se construieşte), iar garanţiile trebuie să fie de 133% din valoarea creditului! Nu mai are rost să menţionez şi restul condiţiilor.
    Totuşi, de ce limitarea consumului? Pentru că economia românească este in­capabilă să asigure consumul intern sau măcar exporturile să egaleze impor­turile. Aşa că reducerea consumului este singura soluţie pentru reducerea defi­citului de cont curent. Dar şi aceasta se poate face englezeşte sau româneşte...

---