Dacă din punct de vedere logic apelul lui Traian Băsescu către români, acela de a nu mai da şpagă, este contradicţie în termeni, din punct de vedere al eficienţei sale este cea mai pură apă de ploaie. Poate că observaţia este dură, dar este din păcate cât se poate de adevărată. Ea arată un preşedinte care se pregăteşte, în stilul său popular, de justificările pe care eşecul previzibil al acestei noi runde a luptei anticorupţie le va impune. Tradiţia bacşişului, ca şi a peşcheşului (acum rebotezat occidental "comision"), este veche de secole şi face parte din setul de condiţionări sociale pe care orice român îl primeşte încă din faşă. Şi înainte de a da vina pe populaţie, pentru că "cine dă şpagă e parte a sistemului corupt", să ne reamintim că "atenţiile" nu sunt inventate de români şi nici nu sunt practicate doar de noi. În orice stat există corupţie. Chiar şi SUA, Germania ori Franţa au fost zguduite de fabuloase scandaluri ce au dus la ruinarea carierelor unor mari politicieni. Dar trebuie să recunoaştem că, deşi există în aceste state, corupţia are totuşi un nivel "acceptabil", dacă ne este îngăduit să folosim un astfel de termen vorbind despre o astfel de plagă. Şi este aşa pentru că odată descoperită şi dovedită, corupţia este pedepsită. Statele respective, chiar dacă nu au reuşit eradicarea flagelului, au creat în schimb mijloacele legale şi materiale, au voinţa politică de a lupta împotriva lui. Doar într-un astfel de context un apel ca cel al preşedintelui ar avea sens.
    În România nu am auzit de prea mari succese ale luptei anticorupţie, deşi legislaţia din domeniu este la nivel european. Vina atunci nu poate fi decât a celor care trebuie să implementeze aceste legi. Parchetul Naţional Anticorupţie ba e instituţie independentă, ba e subordonată Parchetului General, ba poate ancheta cazuri de peste 10.000 de euro, ba mult mai mari... Şi într-o astfel de incertitudine dosarele tărăgănează. Asta ca să nu mai spunem că oricum, "peştii cei mari" ceruţi de oficialii Uniunii Europene drept dovadă că anticorupţia românească nu e vorbă în vânt, sunt ocoliţi de anchetatori sau de judecători (după caz!) cu o grijă demnă de o cauză mai bună. Iar dacă totuşi sunt atinşi încep să strige ca din gaură de şarpe, acuzând presiuni politice. Şi culmea, găsesc destule voci (care altfel cer pedepsirea corupţiei) care să le ţină hangul! Situaţie de natură să-i timoreze pe sfioşii poliţişti, procurori şi judecători. Aceeaşi care nu se sfiesc însă să ridice lunar salarii ori pensii care îi înverzesc de ciudă pe ceilalţi salariaţi ori pensionari. Ni se spune că e aşa pentru că munca lor e plină de riscuri şi pentru că ei înşişi trebuie feriţi de corupţie. Se feresc atât de bine încât nici nu o ating! Şi atunci ne întrebăm firesc pentru ce îi plătim? Ca să vină preşedintele să ne ceară să facem noi ceea ce nu fac ei? Adică să reducem corupţia. Sigur că nu există corupţie fără corupător, dar atât corupătorul cât şi coruptul trebuie pedepsiţi, exemplar dacă e cazul. Aceasta este calea pentru scăderea apetitului pentru corupţie pentru simpul motiv că "frica păzeşte strugurii". Nu-i poţi cere unui cetăţean să accepte să stea cu vreo problemă nerezolvată doar pentru că răspunde apelului de a nu mai da ciubuc. Un astfel de apel arată neputinţa autorităţilor de a se disciplina pe ele însele!

---