Viata ca un lux
     Intr-o tara normala, ba si democratica pe deasupra, nimeni nu are voie sa se atinga de viata cetateanului. Cei alesi, pusi sa apere si sa faca viata mai respirabila pentru toti membrii cetatii ar trebui sa dea socoteala permanent de felul cum gestioneaza existenta, interesele, care sunt nu-i asa destul de modeste. Din pacate, sau din nefericire, la noi acest bun suprem al omului care i-a fost dat de insusi Dumnezeu, se afla intr-un continuu proces de degradare, de cadere in derizoriu. Traim mai rau ca ieri, ne luptam cu o droaie de tare si flageluri sociale, ne confruntam cu o droaie de necazuri, lumea e din ce in ce mai debusolata, mai disperata. Omul nu mai are nici un reazem, nici in el, nici in afara lui, iar ditamai alesii comunitatii care sa-i poarte cat de cat de grija, nu in sensul ca ar fi lenes, si sa-i dea de pomana, nu, Doamne fereste, el e mai demn si mai onest decat ar crede cei care au datoria sacra de a le face viata mai suportabila, se fac ca ploua.
     Departe ideea, gandul de a vedea viata numai in negru sau de a dramatiza faptele fara nici un temei. Dar realitatea care ne strange adesea de gat este revelatoare. Tot mai multi oameni rabda de foame, tot mai multi batrani trec Styxul pentru ca n-au cum sa-si mai mentina vie flacara vietii. Unii recurg la gestul suprem de a-si lua viata, altii de a fura, a jefui si a ucide. Cei tineri, dotati cu o minte sclipitoare se gandesc tot mai mult sa-si paraseasca tara si sa se aciuieze in acele tari unde munca este platita, chiar daca nu la adevarata ei valoare, dar cel putin pot sa traiasca omeneste din ea. Pentru tot mai multi cetateni, viata a devenit un adevarat lux. Privesti la sticla televizorului si afli zi de zi despre violuri, jafuri, crime sau cum isi petrec miliardarii concediile de odihna, despre intalniri mondene, chefuri si chiolhanuri sardanapalice. Toate astea ar fi cat de cat de indurat sau de trecut cu vederea, daca omul n-ar afla ca aproape saptamanal se scumpeste ceva, ca buzunarul lui e din ce in ce mai bruftuluit de catre mai marii regiilor, de catre maria sa Statul, care nu vrea in ruptul capului sa renunte la suprema lui putere. Se uita sau nu vrea sa se stie ca intr-o societate echilibrata, cu legi si norme democratice, cu bun simt si ratiune, viata si-o face omul cu bruma lui de calitati si vointa de a o duce mai bine sau mai prost. La noi, culmea ridicolului, unele regii au devenit adevarate cobe, anuntand sporirea preturilor ba la gigacalorie, ba la kilowatt, ba la gaz, apa, canal si de aici o scumpire in lant a altor bunuri si produse de care romanul are nevoie zilnic pentru a supravietui.
     Daca n-ar sti ca ridicolul le-ar intuneca de tot imaginea si asa sifonata cum e, cei care stau agatati in scheme si cu salarii ticalos de mari ar pune taxe si pe aerul pe care-l respiram, pe bucata de cer ce ni se ofera prin fereastra ploilor, pe lumina soarelui. Totul e lasat sa mearga alandala, nimeni nu mai stie sau nu mai vrea sa puna capastrul pe capul acestor bidivii care fac sa galopeze preturile. Daca pana si apa pe care o da Dumnezeu pe nimica toata a devenit un lux, atunci ce sa mai vorbim de o masina, de o casa, de un amarat de concediu petrecut la mare? Probabil ca daca n-am avea atatia directori si demnitari pe cap de locuitor, atatia taietori de frunza la caini, inspectori cu mapa, ar mai slabi si jugul darilor, al taxelor si impozitelor, n-ar mai bantui in rafale ploaia preturilor ce cresc intr-o veselie continua de la o luna la alta si chiar mai devreme. Cine pune un pret atat de derizoriu pe viata noastra? Cei pe care i-am ales si probabil ii vom alege si maine.
Gheorghe JURCA