Pariul lui Satan
     Se stie clar ca o seama de preoti au tradat taina spovedaniei, impartasind o seama de secrete aflate cu acest prilej de la enoriasii lor coloneilor de securitate. Prin urmare, faptul ca unii administratori ai sfintelor taine si-au vandut constiinta canonica si morala, devenind informatori ferventi ai politiei politice, este in afara oricarui dubiu. Se vede acest lucru si din fervoarea, inversunarea cu care biserica se opune dezvaluirii dosarelor preotilor informatori. Se pune intrebarea de ce oamenii bisericii nu s-au revoltat in 1997 cand preotii au fost inclusi pe lista persoanelor publice carora trebuie sa li se cunoasca trecutul. S-a crezut, s-a sperat ca Legea Ticu sa nu fie aplicata si ca nu se vor cerceta dosarele, atat cele ale conducatorilor cultului, cat si ale celor din urma preoti. Acum, cand legea a iesit ca glontul pe teava pustii, Sfantul Sinod a cerut exceptarea preotilor de la Legea Ticu, bazandu-se pe autonomia cultelor care au propriile lor instante de judecata canonica si morala. In plus, ca o mana blajina ce vrea sa se aseze pe umarul bisericii este si declaratia presedintelui Iliescu care considera ca biserica nu face parte din structurile statului, zice domnia sa ca "nici o institutie de stat nu poate decide in materie de biserica".
     Ce-i drept, cultele in Romania sunt autonome in raport cu statul, dar aceasta autonomie nu trebuie inteleasa ca absoluta si nu vizeaza raportul cultelor cu legea ci doar cu problemele lor specifice. Autonomia cultelor care au propriile lor instante de judecata canonica si morala nu inseamna si autonomia bisericii fata de o lege a statului de drept. Acceptand acest lucru, s-ar crea o premisa periculoasa conform careia biserica ar putea cere si exceptarea de la alte legi sau chiar fata de toate legile. Sa intelegem foarte clar, ca doar nu suntem cazuti de pe luna, ca aceste instante de judecata canonica proprii (consistoriile eparhiale sunt un fel de tribunale eclesiale) vizeaza doar rezolvarea conflictelor specifice din interiorul comunitatii bisericesti, a infractiunilor anticanonice comise de cler, nu si raporturile de natura infractionala intervenite in afara institutiilor eclesiale, in relatia dintre biserica si societatea laica a statului de drept. Ca atare, un preot hot, un preot pedofil sau un preot criminal, pentru ca exista si asa ceva, (presa a relatat la timpul potrivit astfel de cazuri) poate fi judecat si de consistoriul eclesial si chiar mult mai aspru dar si de institutiile specializate ale societatii civile. Si asta in virtutea faptului ca infractiunea comisa nu este numai de natura canonica, ci si una de drept comun.
     Este limpede ca deconspirarea securitatii ca politie politica si masura in care biserica si-a turnat credinciosii la securitate nu cad numai sub incidenta specifica canoanelor bisericesti, ci si sub jurisdictia generala a statului. Culmea, o serie de ierarhi ai bisericii au stiut sa solicite interventia fortelor Ministerului de Interne si ale Parchetelor in elucidarea unor fapte petrecute in interiorul bisericii si n-a zis nimeni ca s-a stirbit autonomia cultelor. Prin urmare, autonomia cultelor in raport cu statul nu este absoluta, ci doar circumstantiala. In realitatea de zi cu zi aceasta autonomie este extrem de permisiva, cu interferente intr-o directie sau alta, dinspre statul de drept spre biserica si invers. Ca atare, sustragerea de la lege a BOR inseamna nici mai mult nici mai putin decat ridicarea acesteia la conditia privilegiata de stat in stat, situat deasupra oricarei legislatii civile a statului de drept.
     Crearea unui asemenea precedent ar deveni foarte riscanta in ideea ca si alte institutii asa-zis fundamentale ale statului ar dori sa se situeze mai presus de lege, ca de pilda armata, invatamantul superior, justitia si chiar presa privata. Or, dupa cum stim, nici una dintre acestea n-au cerut sa constituie exceptii de la Legea Ticu. Si apoi, unde sunt moralitatea, demnitatea si onoarea bisericii, cand se sustrage legilor statului, cand aceasta primeste din partea lui cadouri substantiale, palate, complexe turistice, cazinouri, terenuri, paduri, cladiri, alocatii de miliarde de lei pentru salarii (numai patriarhul Teoctist primeste pe luna 23 de milioane de lei), constructii de lacasuri etc. De primit poate sa primeasca, dar sa dea socoteala de unele pacate, nu! Daca clerul unei biserici primeste bani de la buget (din impozitul contribuabililor) e firesc sa aiba si anumite raspunderi fata de stat, fie si macar minima obligatie de a-i respecta legile, asemenea oricarei alte categorii sociale, salarizate din vistieria nationala. Nu inseamna oare ca prin aceasta cerbicie, nesupunere fata de o lege atat de necesara, biserica il ajuta pe Satan sa castige pariul cu necredinta, cu lasitatea de a nu avea puterea sa recunosti greselile grave pe care le-ai comis?
Gheorghe JURCA