Ministerul ruşinii
     Am scris nu o dată pe locul destinat editorialului ziarului despre bucuriile şi ofurile ce ni le-a adus nouă, acestei naţii necăjite, dacă nu chiar umilite, sportul în general şi fotbalul în special. Victoriile, succesele repurtate de bravii noştri sportivi au fost tot atâtea baloane de oxigen, injecţii care au anesteziat durerea din planul social, focuri bengale care au luminat ceasurile, zilele vieţii noastre. În plus, eram mândri că se vorbeşte la superlativ despre numele ţării noastre, că prin sport - domeniu în care alte ţări investesc bani grei şi ştiu să-l gestioneze, să obţină rezultate pe măsură - pătrundem în lume. Şi nu numai atât, dar impunea respect, mai spălam şi noi imaginea nu prea imaculată, roză, a societăţii de tranziţie, a însăşi României.
     Iată, că după ce am dat-o în bară cu fotbalul, ratând calificarea la Cupa Mondială, alunecând încet, încet în zona nisipurilor mişcătoare, acolo de unde te ridici foarte greu, handbalistele noastre, în care ne puseserăm mari speranţe pentru clasarea pe podium la Campionatele Mondiale din Italia, pierd lamentabil la echipe de mâna a doua sau a treia. Fetele noastre au realizat cea mai neagră contraperformanţă din istoria participării la ultimele 15 ediţii ale campionatelor europene şi mondiale, aceea de a nu se califica în faza superioară a întrecerii. Cădem, aşadar, pe tobogan şi în sport, ne aliniem şi în acest domeniu cândva performant, celorlalte sfere ale societăţii: economie, cultură, sănătate etc., în care trebuie să căutăm cu lumânarea o cât de mică reuşită. Practic, nu mai contăm demult la o serie de sporturi în care făceam legea cum ar fi handbalul şi voleiul. Am dat înapoi ca racul. Cu unele mici excepţii suntem ciuca bătăilor în sporturile de echipă, semn că nu ne putem aduna, uni, armoniza sufleteşte, moral şi volitiv. Ne lipseşte tonusul, mentalitatea de învingători, acea ambiţie, putere de dăruire şi sacrificiu care ar trebui să mişte sori şi stele. Ne place ori nu ne place, trebuie să spunem şi să recunoaştem că nu avem oameni cu calităţi manageriale în fruntea sportului românesc. Noi am trăit ca naţiune sportivă şi trăim prin talente de excepţie, tineri înzestraţi cu har nativ, adevărate genii, descoperite adesea întâmplător sau graţie perspicacităţii unor tehnicieni, calităţilor acestora de intuiţie şi vizionarism. Obişnuim să luăm în derâdere fosta mare competiţie "Daciada", dar odată cu ea a dispărut sportul de masă, sportul din şcoli, din armată. La noi, miniştrii şi funcţionarii de resort sunt doar cu numele, nişte marionete, nişte persoane pricepute să se bată cu cărămida în piept când au de cules roadele marilor victorii, să împartă premiile, să bată din gură că au făcut şi că au dres.
     Sub toţi miniştrii sportului şi tineretului de după 1989 încoace au înflorit blaturile, necinstea şi ipocrizia, dar mai ales incompetenţa şi fanfaronada. Putem spune fără nici cea mai mică jenă, că Ministerul Tineretului şi Sportului este o feudă a ruşinii şi a neputinţei. Nu s-a bătut nimeni pentru a avea o lege a sportului, care efectiv să fie benefică mişcării sportive, să-i dea vigoare şi anvergură, pe măsura uriaşului talent pe care-l au tinerii naţiei. În fruntea sportului avem nevoie de tehnicieni, manageri pricepuţi şi nu de oameni puşi pe criterii politice şi care nu pricep o boabă, nu sunt capabili să înţeleagă uriaşa capacitate a sportului de a influenţa pozitiv fibra morală a societăţii, de a-i face pe oameni să se simtă mai demni, de a le înnobila fiinţa şi caracterul. Domnilor ministeriabili ai sportului, nu uitaţi că acest fenomen cu profunde implicaţii sociale şi morale înseamnă sănătate, educaţie pentru viaţă, frumuseţe, fair-play, glorie adusă ţării!
Gheorghe JURCĂ