Revoluţia uitată
•Democraţia e bolnavă... dar nu se predă!
     Doamne, cât de puţin se mai vorbeşte despre Revoluţia din decembrie 1989, deşi mişcarea (parte dirijată, parte spontană) împotriva totalitarismului românesc a reprezentat cea mai importantă cotitură istorică din cea de-a doua jumătate a secolului trecut, pentru ţara noastră. Izbucnită într-un moment ideal de conjunctură internaţională, şi făcând parte dintr-o serie de mişcări similare (fiecare cu o anume specificitate naţională) petrecute în Centrul şi Estul Europei, menite să doboare Cortina de Fier şi să ducă la reconsiderarea poziţiei polilor mondiali de putere, Revoluţia din România nu a scăpat (din nefericire) de regulile scenariilor obişnuite ale tuturor revoluţiilor petrecute de-a lungul istoriei în toate colţurile lumii. Ea s-a petrecut, ca toate celelalte, în două etape: lupta pentru libertate şi lupta pentru putere.
     Prima etapă, cea a luptei pentru libertate, a propulsat pe prima scenă a vieţii publice româneşti personalităţi şi personaje dintre cele mai diverse. La această etapă a participat cu frenezie, într-un fel de haos controlat prin "entropia" dorinţei de schimbare, aproape toată populaţia ţării. Cei ce s-au aflat însă atunci în frunte au fost intelectuali anti-totalitari prin definiţie, oamenii fostului sistem (sătui de sistem şi dornici de putere) şi câţiva înflăcăraţi opozanţi de circumstanţă, care s-ar fi înflăcărat pentru orice idee ieşită din tiparul monoton al comunismului.
     Dar prima etapă a trecut rapid, ca un viscol ivit din senin, dureros şi însângerat. A urmat etapa luptei pentru putere. Cum era de aşteptat, primii care-au fost măturaţi de pe scena vieţii publice au fost înflăcăraţii, "revoluţionarii de stradă", cei dintre care s-au "ales" victimele în timpul acelui Crăciun al re-Naşterii româneşti. Apoi a început încleştarea surdă între intelectualii anti-totalitari şi oamenii fostului sistem. Unii dorind democratizarea absolută, iar ceilalţi conservarea fostelor privilegii sub masca democratizării. Cum era din nou de aşteptat, au învins cei din urmă, dotaţi cu abilităţi politice şi având la dispoziţie un sistem încă aflat în funcţiune. Şi iată că a apărut pe scenă politicul, onctuos şi răzbătător, care nici măcar nu intrase în calcul în "zilele fierbinţi" din decembrie 1989. S-a produs, oare, Revoluţia română datorită vreunui ideal politic (social-democrat, ţărănist, naţionalist, liberal etc.) sau pur şi simplu datorită "incolorei" dorinţe de libertate? Sigur că trebuiau să apară "legiunile" de profitori politici, care şi-au găsit brusc convingeri dintre cele mai năstruşnice după uniformizarea comunistă căreia i s-au supus toţi, fără excepţie. Dar să ajungă din nou totul politizat în numai 11 ani de la "trecerea în uitare" a partidului unic, asta e de neimaginat şi nu poate fi interpretat decât ca un eşec al revoluţiei. Începând cu instituţiile fundamentale ale statului (Biserică, Armată, Poliţie etc.) şi sfârşind cu sistemul de învăţământ, studenţimea, sindicatele etc. totul a devenit azi... politic. Eficienţa profesională depinde de politic, alegerile "libere" de pe la Ligile studenţeşti sunt coordonate politic, prosperitatea şi succesul în afaceri sunt dependente politic, se petrec arestări şi cercetări dirijate politic, inamovibilii judecători iau decizii "juste" în conformitate cu "balanţa dreptăţii politice", iar înregimentările "cu japca", transferurile jenante de la o formaţiune la alta, sfidătoarea îmbuibare a aleşilor, au devenit aspecte obişnuite ale vieţii publice româneşti.
     Putem conchide azi că oamenii fostului sistem au câştigat revoluţia-Revoluţiei, adică bătălia de după decembrie 1989, şi au determinat o "glisare" de la un regim totalitar la o "dictatură elastică". Tributari centralismului, birocraţiei şi politizării excesive, rămaşi cramponaţi de ideea comunistă "cine nu-i cu noi, e împotriva noastră", oamenii politici de azi au transformat spaţiul românesc într-o uriaşă berărie "Capşa", unde toată lumea e silită să "lupte şi lupte, şi dă-i şi dă-i"... Desigur, oamenii politici de azi, în mare majoritate, sunt oamenii fostului sistem. Ceilalţi care au făcut Revoluţia? Păi, iată, revoluţionarii din stradă (din '89) îşi strivesc azi mânia şi neputinţa scrâşnind din măsele, eventual huiduind permanent. Ceilalţi mari învinşi de oamenii fostului sistem, intelectualii anti-totalitari, ori s-au retras în biblioteci, pe la catedre, în studii şi cercetări (neapreciate), ori continuă lupta sub flamura forurilor civice. Iar acţiunea declanşată recent pentru impunerea Codului Electoral dovedeşte că democraţia e bolnavă... dar nu se predă!
Ioan HĂNŢULESCU