Cu ochii pe mass-media
Libertatea bunului plac
     În vreme ce clasa politică dezbate pe rupte problema tipului de republică în care ar trebui să trăim, naţiunea se zbate să supravieţuiască preţurilor acestei ierni care au făcut ca numărul săracilor să-l depăşească sensibil pe acela al votanţilor FSN-ului din 1990. O serie de editoriale apărute în ultimele zile consemnează această tristă realitate *"Cât valorează o libertate în care nu poţi să-ţi plăteşti încălzirea apartamentului? Câtă valoare turistică, umană, culturală şi istorică are un oraş debranşat de la căldură? Cât valorează drepturile omului fără banii necesari pentru a cumpăra un bilet de tren sau de autobuz? Cât poate să înţeleagă cineva din spusele unui politician sau din ce scrie un ziarist dacă de trei ani nu are bani să cumpere o banană pentru copil? Ce importanţă au filmele despre locuri exotice sau despre alte civilizaţii când un om nu-şi poate cumpăra algocalmin? Cât valorează o democraţie incipientă şi ce şanse are ea dacă omul nevoiaş e obligat să se uite din ce în ce mai des spre tomberonul pe lângă care trece? Cât de sănătos este un sistem în care unul fură de la stat milioane de dolari, iar cei mulţi strâng din măsele când trec pe lângă vitrine? În ce măsură mai merită şi poţi să trudeşti pentru un ideal măreţ când ţi-e teamă să te rezemi de orice? De un prieten, de o instituţie publică, de un politician? Cât timp mai poţi crede în steaua ta? Cum să mai speri că într-o bună zi o vei scoate la liman cu toate necazurile când preţurile se indexează în fiecare lună cu rata inflaţiei, iar lefurile cu mult mai puţin? E ca şi cum ai fugi desculţ după soarele care apune. Ce vreau să spun cu toate acestea? Că există riscul să ne îmbătăm cu siguranţa naţională, cu integrarea euroatlantică şi cu multe alte cauze majore, uitând nevoile simple. Oamenilor le este foame şi le este frig. Şi dincolo de aceste adevăruri crunte nu mai contează decât moartea. Să trăieşti şi să visezi sunt aventuri din care scapă extrem de puţini. Dacă nu ne putem întoarce la aceste adevăruri dureroase şi dacă viaţa societăţii nu e guvernată de dorinţa de a soluţiona aceste lipsuri elementare, toate celelalte nu sunt decât mofturi, floricele, scânceli şi maimuţăreală. Dacă e din ce în ce mai greu să fii om, tot spectacolul politic nu mai face doi bani. Este chiar forma nerecunoscută de eşec." (Cornel NISTORESCU în "Evenimentul Zilei") * Pentru Lelia Munteanu, de la "Adevărul", România a devenit pur şi simplu "Ţara lui Bogdaproste", semănând cu scena unei tragedii în care "corul a luat-o razna şi cântă geamparalele". * "Există, bine înşurubat în inconştientul colectiv, un sentiment românesc al deriziunii. El preface orice tragedie într-o comedie penibilă, topeşte bronzul statuilor şi-l transformă în oală de noapte. E fascinant să vezi cum victima se prinde în horă cu călăul, cum se iau ei de după gât şi se pupă apăsat pe obraji. E prea multă sărăcie, confuzie prea multă, sunt zăcăminte inepuizabile de credulitate agresivă. Fură un nea Cutare de rupe pământul, râgâie de prea bine şi o sută de nevoiaşi, cu maţele ghiorăind de foame, sar să-i ia apărarea: "Ce-aveţi, bre, cu omu'? A ridicat biserici, s-a milostivit de săraci, a adunat copiii din canale să le dea o ciorbă caldă, împarte lapte ofticoşilor, îngroapă morţii de pripas! V-a căşunat pe el, că l-aţi văzut mai băiat de băiat dăştept şi cu sait pe internet!"... Unii, mai cu frică de Dumnezeu sunt gata să-l pomenească în rugăciuni: "Tatăl Nostru Carele eşti în ceruri, uită-te şi la ăsta, cum stă el pe pământ, călărind câte trei jeep-uri odată, împărăţind peste vile şi acareturi, şi ajută-l, Doamne, să fure, că de unde fură el ne mai aruncă şi nouă de-un covrig, de-o colivă..." Dacă se mai găseşte pe deasupra şi câte-o damă bună, cu vocea gâtuită de emoţie, să ne relateze istorioare pioase din viaţa Binefăcătorului, fandacsia-i gata. Să nu priceapă oamenii de bună credinţă, care n-au pus niciodată mâna pe un capăt de aţă ce nu le-a aparţinut, care-şi drămuiesc pensiuţa sau lefuşoara de la o lună la alta, făcând foame ca să-şi achite întreţinerea la bloc, oameni pentru care moartea e mai costisitoare ca viaţa, când groparii cer mai mult decât doctorii şi un loc de veci e mai scump ca o garsonieră debranşată, să nu înţeleagă toţi aceştia că averile de sute de milioane de parai nu sunt lucru curat în amărâta noastră de Românie? Averi care prin alte părţi se adună în câteva generaţii s-au clădit la noi în câţiva ani, nu altfel decât ţepuind statul la greu, adică luând de la gura pensionarului, din bursa elevului, din gamela soldatului, din medicamentul bolnavului. Dacă motorul reformei economice n-ar fi fost înecat de corupţie, am fi avut o economie de piaţă care n-ar fi scos oamenii la cerşit, ci ar fi asigurat un sistem de protecţie socială, am fi vorbit cu adevărat despre economie de piaţă, nu despre un capitalism al pomenilor". * Într-un editorial din "Cotidianul", Octavian Paler se arată la rândul lui îngrijorat de ceea ce el numeşte "Becali - zarea democraţiei". * "De libertatea obţinută în decembrie '89 nu oamenii de bun simţ au profitat. Oamenii de bun simţ au ezitat multă vreme între o febră a sentimentelor şi naivitate. Nu le venea să creadă că, în sfârşit, pot spune cu voce tare ce gândesc, ce simt, ce cred, fără să le mai fie frică. Libertatea li se părea un miracol vulnerabil. În acest timp, de prin dedesubturile societăţii româneşti apăreau tot felul de inşi care, în "colaborare" cu politicienii cocoţaţi pe val, aveau să facă din libertate un bun plac hidos şi din democraţie o păducherniţă. A fost marea şi urâta surpriză a revoluţiei române (sau ce-o fi fost). Foarte curând, oamenii de bun simţ au ajuns să se simtă ridicoli în libertate. Romantismul lor s-a dovedit, dacă pot spune aşa, un "romantism de fraieri", căci, în vreme ce ei se lăsau traşi pe sfoară de propriile lor iluzii, libertatea era cucerită, metru cu metru, de lichele, de şmecheri, de derbedei, de "descurcăreţi", de canalii, de profesioniştii datului din coate, de demagogi şi şmenari. În clipa în care oamenii de bun simţ s-au desmeticit, ironia lui Clemenceau, că democraţia înseamnă "dreptul păduchilor de a mânca leii" capătă greutate pe malurile Dâmboviţei. "Se mai poate face, oare, ceva? m-am întrebat. O altă întrebare a fost: "Nu cumva statul nostru este o glumă proastă? Adevărul e că marii mafioţi, marii corupţi n-au trebuit să lupte cu statul. Au avut de partea lor statul. "Becali-zarea" democraţiei româneşti este rezultatul complicităţilor instituţiilor noastre cu "îmbogăţiţii de tranziţie" şi chiar al indiferenţei. Este rezultatul ajutorului dat fără-de-legilor de cei care trebuiau să apere legea. Problema nu e, de fapt, cea pe care o anchetează poliţia în cazul Becali: ultrajul bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice. Problema e sentimentul impunităţii pe care-l au "îmbogăţiţii de tranziţie". În schimb, unul ca mine pleacă de-acasă şi nu ştie dacă se mai întoarce. Cine să ne pere? Poliţia? Parchetul? Justiţia? Nici Armata nu se pune cu "îmbogăţiţii de tranziţie". Adevărata problemă nu e nici, măcar, Becali. El a cumpărat, în dreapta şi-n stânga, tot ce s-a lăsat cumpărat. Adevărata problemă e că în România patriotismul şi speranţele au ajuns o pură aventură".
Maria Lucia MUNTEANU