Modelul tiraniei elastice
     Se vede că în România nu se poate ieşi nicicum din tiparul tranziţiei după modelul "mere, şi mere, şi mere, şi iar să-ntoarnă de unde-o purces"! E clar acest lucru, dacă ne gândim la cei 12 ani de tranziţie, care ne-au adus exact acolo de unde am plecat. În 1990 am schimbat o dictatură "democratică" cu o tiranie "elastică" şi ne-am închipuit că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior. În 1996 am evoluat într-o mică "buclă" temporală până la partidele istorice, ca să ne piară cheful de democraţie autentică şi ne-am întors (controlaţi şi direcţionaţi) de unde-am plecat, la "idealul" partidului unic, că altul n-avem la îndemână. Ceauşescu, sub masca democraţiei şi a "voinţei întregului popor" tăia şi spânzura după bunul plac, iar acum, sub masca aceleiaşi legitimităţi, ni se oferă o libertate controlată, un fel de tiranie elastică (după cum ziceam), în care singurul partid care joacă este PSD. El centrează, el dă cu capul, el înscrie goluri... în bugetul naţional. Şi, pentru ca faţada de democraţie să nu fie deteriorată, pentru ca echilibrul să pară esenţa evoluţiei politice româneşti, s-au creat doi poli (surogat) de putere în sânul partidului unic: Iliescu şi Năstase.
     Neavând o opoziţie suficient de puternică, (de fapt îngenunchiată prin mişcări de culise în numai patru ani: 1996-2000), neavând o societate civilă independentă (îngenunchiată şi aceasta economic şi prin manevre politice de aservire) iată că puterea actuală se decide să devină bicefală, de ochii lumii. Pe de-o parte Ion Iliescu (cel mai curios hibrid pe care l-a dat politica noastră după 1990) sărac şi cinstit ca proletarii, dar stând de vorbă cu capetele încoronate şi chiar dovedind o disponibilitate lăudabilă faţă de monarhul român Mihai I. Pe de altă parte, Adrian Năstase (actualmente cel mai puternic om în stat), un fel de reprezentant al "castei nobiliare" a PSD, care s-a şlefuit într-atât sub aripa oblăduitoare a "maestrului Iliescu", încât începe să-i submineze poziţia. De ochii lumii, evident, căci PSD nu va avea niciodată doi poli de putere, şi nici nu va face altceva decât să rămână o structură de tip monolit, având în Iliescu o eminenţă cenuşie (chiar şi după expirarea mandatului) şi în Năstase un bun înotător prin "meandrele concretului".
     Sunt probleme mai importante de dezbătut acum la nivel naţional decât cele legate de republica parlamentară, căci timp de încă doi ani pe Iliescu nu-l va clinti nimic. Iar în 2004, (dacă PSD nu va fi surclasat în viitoarele alegeri) am putea constata că, manipulat, Adrian Năstase şi-a dat cu stângu'-n dreptu', pregătind puterea pentru... Ion Iliescu. Adică am putea avea un preşedinte Năstase (cu puteri limitate, că aşa vrea el acum) şi un Iliescu re-reales preşedinte de partid, care să tragă toate sforile, inclusiv pe cele ale vreunui alt elev de-al său, devenit prim-ministru. Dar, mă rog, acestea sunt doar ipoteze. E clar însă că politica generală a PSD primează în faţa "confruntării" dintre cei doi poli de putere, iar Adrian Năstase îşi urmăreşte propriul interes acum pregătindu-şi baza solidă (economic şi relaţional) ce-i va permite să joace un rol comod de reprezentanţă într-un viitor mandat de preşedinte al ţării.
     Poate că lucrurile par cam alambicate, dar clar (şi grav) este faptul că interesul personal şi interesul de partid încep să se conjuge tot mai pregnant în statul român, existând pericolul ca o singură persoană să deţină (în numele grupului) prea multă putere. Indiferent dacă aceasta se va manifesta direct, sau mascat!
Ioan HĂNŢULESCU