Ideea noii înfăţişări a României, lansată recent, la un seminar pe teme de regionalizare ţinut la Sinaia de către premierul Năstase, anunţa oficial mult-aşteptata reformă a administrării teritoriale din ţara noastră în care, după modelul ţărilor membre ale UE, se va trece la o nouă structură administrativă- regiunea, iar judeţele patriei vor dispărea absorbite în cele viitoare opt mari regiuni. Marea miză a noii structurări teritoriale este tocmai descentralizarea locală care se doreşte a fi un pas esenţial în procesul de preaderare a României la Uniunea Europeană. Procesul regionalizării, preconizat a avea loc propriu-zis în 2004, va putea furniza elementele unei reforme reale până la data intrării în UE în 2007, primele baze fiind deja stabilite prin agenţiile de dezvoltare regională înfiinţate în 1998. În acest sens mult-râvnita putere adminstrativă ce rămâne încă sub antetul judeţelor va fi trecută acestor actuale agenţii care vor administra cele 8 regiuni ale ţării şi care nu au vizat până acum decât dezvoltarea economică.
     Împărţirea pe regiuni al căror număr încă se negociază (vorbindu-se chiar de 12 structuri, în opinia Uniunii Naţionale a Consiliilor Judeţene exprimată de preşedintele său, Mircea Cozma, deşi planurile de aderare au stabilit ferm modelul celor opt) este pe gustul administraţiei europene care poate urmări mai bine traseul finanţărilor acordate, cu toate că pe planul politic intern, reforma va produce puternice seisme. În primul rând prin desfiinţarea, treptată ce-i drept, a judeţelor, vor dispărea consiliile judeţene, precum şi armatele de consilieri locali, deoarece compoziţia noii structuri- regiunea va fi mult mai aerisită şi mai liberă de traficul de interes politic. Din acest motiv, deşi este o măsură absolut necesară şi inerentă admiterii în UE, în sferele înalte ale politicului se cam strâmbă din nas la auzul acestei idei care a dospit bine din 1998 şi este pusă pe tapet acum după ce au fost făcute publice jocurile pentru decembrie de la Copenhaga şi România se vede pusă pe banca de aşteptare cu vecina Bulgaria încă cinci ani.
     Deşi până atunci este cale lungă şi traseul poate fi deviat prin surprizele ce pot apărea sau nu în România, regionalizarea ţării va trebui să fie o reformă de la care să nu se abdice sub nici o formă pentru că ea înseamnă bani- fonduri şi finanţări din partea Uniunii, aliniere la normele UE- obligatorie dacă vrem să facem diferenţă în 2007, asigură coerenţa programului guvernamental român şi este o lovitură dată în plin jocurilor politice de culise şi afacerismului de stil vechi balcanic. Singurul mare risc al noii administrări de teritoriu în România este cantonarea regiunilor în statutul de suprastructură, preluându-se întru totul caracteristicile şi numărul celor ce activează în cadrul judeţelor pentru a construi un zid de netrecut în care afacerile locale gestionate în stil mare scapă, încă o dată, definitiv şi iremediabil, ochiului ce se vrea vigilent al forurilor europene.