Aşa după cum 21 şi 22 decembrie 1989 au devenit date de referinţă în istoria României reprezentând zilele simbol ale Revoluţiei Române în lupta însângerată cu comunismul totalitarist, tot aşa şi zilele de 21 şi 23 noiembrie 2002 vor avea un loc distinct în noile cărţi de istorie. O pagină importantă a istoriei naţionale s-a scris în aceste zile. Invitarea României în cea mai mare alianţă militară a lumii - NATO - şi vizita preşedintelui Statelor Unite ale Americii, George W. Bush la Bucureşti au devenit datele reper care marchează reîntoarcerea ţării noastre în familia statelor occidentale.
     Atât presa românească dar şi cea de dincolo de ocean (... cu mici "derapări" geografice) ori cea europeană au recunoscut unanim impactul imens pe care l-au avut cele două evenimente asupra poporului român. Washington Times, Washington Post, The New York Times, Boston Globe, Le Monde sunt doar câţiva "monştri sacri" ai presei internaţionale care şi-au deschis ediţiile cu aceste ştiri. Mai catolici decât Papa, ori mai "aliaţi" ca aliaţii tradiţionali din NATO, românii au trăit vizita lui Bush ca pe o mare sărbătoare naţională. Suntem de departe poporul care a susţinut cel mai mult aderarea ţării la NATO, dar în acelaşi timp, cele mai recente sondaje de opinie indică faptul că 71% din populaţia României se opune însă participării ţării la un război împotriva Irakului. Tinerii români se tem cel mai mult de intrarea ţării noastre în NATO. 44% dintre tinerii noştri cu vârste cuprinse între 14 şi 29 de ani consideră că integrarea în NATO înseamnă riscuri la care se expun în primul rând ei din cauza eventualelor acţiuni ale Alianţei la care trebuie să participe. Dincolo de metaforele pe care preşedintele Bush le-a asociat României, "vârf de lance", "cap de pod", unul dintre obiectivele turneului celui mai important om de pe planetă în ţara noastră a fost tocmai obţinerea sprijinului într-o viitoare campanie militară împotriva Irakului. Campanie militară care nu este departe de a se produce...
     Pentru oficialii români abia de acum începe greul, pentru că, după invitaţia oficială de la Praga, în maxim două săptămâni, vor începe negocierile efective de aderare. "Agenda" este extrem de condensată şi cuprinde semnarea protocoalelor de aderare (până în martie 2003). Apoi urmează ratificarea acestor protocoale de aderare de către cele 19 parlamente ale statelor aliate. Până acum toate statele care au fost invitate să adere au primit ulterior OK-ul prin ratificarea protocolului de aderare. Startul îl va da Senatul Statelor Unite ale Americii. Să sperăm că România va trece acest test şi nu va crea un... precedent. Totul depinde de clasa politică românească şi în special de prestaţia Puterii în perioada următoare. Premierul Adrian Năstase s-a arătat în acest week-end, pe un post de televiziune, de-a dreptul indignat de cât este de stufoasă şi greoaie structura guvernamentală pe care o conduce, respectiv 27 de ministere (de parcă nu el ar fi dat tonul la înmulţirea şi sporirea numărului ministerelor!), afirmând că se va merge pe o structură mult mai flexibilă, de maxim 17 ministere. Acest lucru presupune remaniere guvernamentală sau alegeri anticipate, care să impună un nou model de guvern. Surprinzătoare a fost însă introducerea în cadrul discursului oficial al preşedintelui Ion Iliescu rostit cu prilejul vizitei lui George W. Bush a temei "lupta împotriva corupţiei". "Am înţeles preocuparea părţii americane faţă de fenomene precum corupţia. L-am asigurat pe domnul preşedinte Bush de voinţa noastră fermă de a ataca frontal fenomenul corupţiei prin toate mijloacele constituţionale şi legale care ne stau la dispoziţie..." Între dorinţă şi putinţă este un pas mare, o scară pe care din păcate până acum am urcat doar prima treaptă. E adevărat cea mai grea. Poate de acum încolo, alături de ALIATUL nr. 1 ne va fi mai uşor...