Devenit instituţie a iubirii, a regăsirii, a nădejdii, Congresul Spiritualităţii Româneşti, aflat la a şasea ediţie a sa, vă primeşte astăzi, într-o Românie cu adevărat primenită, într-o Românie căreia i s-a recunoscut dreptul la stabilitate şi la securitate, într-o Românie care a revenit spectaculos şi definitiv în familia de valori şi de opţiuni unde îi era locul. Ne decomplexăm, de la etapă istorică la etapă istorică. redescoperim, cu emoţie şi responsabilitate, gustul libertăţii şi al interdependenţei. Încă ne umileşte sărăcia şi ne ocoleşte performanţa. Încă suntem dezuniţi şi nu avem respectul cuvenit pentru competiţia valorilor şi pentru clasamentul ei. Pentru noi, perioada istorică prin care am trecut a fost ca o călătorie în burduful dintre vagoane, de unde ieşim buimăciţi şi prea puţin încrezători în virtuţile drumului şi ale gării de destinaţie.
     Şi totuşi, chiar în anul care a trecut de la cealaltă întâlnire a noastră, statul român a repurtat victorii istorice asupra propriei inerţii şi asupra neîncrederii altora: din anul 2002, cetăţenii români pot călători fără vize prin Europa, iar, de curând, România a fost invitată să adere la NATO. Moneda naţională a avut mai multă stabilitate, iar preşedintele celei mai puternice ţări a lumii a fost de curând la Bucureşti, ca să consacre, prin declaraţii concrete, precise, realitatea că România are un aliat de nădejde în Statele Unite ale Americii. Sigur, viaţa cetăţeanului român nu a devenit mai bună, în mod semnificativ, prin toate acestea. Sigur, unitatea naţională tot nu s-a realizat, în toate datele ei, Basarabia şi Bucovina de Nord rămânând şi mai singure, din momentul în care graniţa NATO cade pe Marea Neagră şi pe Prut. numai calitatea vieţii, a faptelor şi a negocierilor oamenilor noştri de stat, de azi încolo, ar putea determina în viitor o altă situaţie a acestor vechi pământuri româneşti înstrăinate. Sigur, creşterea economică e doar de 4% în condiţiile în care prăbuşirea anterioară antrena cifre halucinante. Dar ceva pozitiv s-a întâmplat în ţară: a renăscut speranţa şi a încetat singurătatea României. De-acum încolo, depinde de noi să nu rămânem un popor de sărăntoci la cheremul tuturor cămătarilor lumii şi să visăm îndreptăţit la noua Mare Unire Românească.
     Dacă vom avea puterea şi luciditatea de a crede atent şi constant în valorile noastre, precum şi încăpăţânarea de a le susţine, vom fi în stare ca, prin dreptul recent câştigat, de a fi prezenţi la masa de tratative a lumii, să ne apărăm convingător drepturile şi să ne dezvoltăm aptitudinile, industriile şi idealurile.
     O nouă generaţie de tineri redescoperă astăzi plăcerea studiului şi mândria identităţii. Odată cu ieşirea liberă în Europa, mai mulţi bani se întorc, în mod natural, în ţară. Există domenii în care reapar iniţiativele şi se întrec între ele soluţiile noi. Cultura naţională e, şi azi, semnul rezistenţei noastre la toate provocările deznaţionalizării şi standardizării. Copăcel-copăcel, România reînvaţă mersul pe propriile ei picioare, în condiţiile în care atâtea ţări din jurul nostru desfăşoară un adevărat marş forţat spre viitor.
     Chiar şi întâlnirea noastră, români din toată lumea, este un semn pozitiv de normalitate, pe care România a şi anunţat-o ca pe un obiectiv de etapă, nu cu mult timp în urmă. Trebuie salutată implicarea guvernului român, în organizarea acestui congres fără prejudecăţi, fără ideologie, fără caracter politic, tocmai pentru că executivul, având de răspuns atâtor nevoi urgente şi aproape generale, a găsit, în aceste condiţii, resursele materiale necesare pentru ca noi să ne putem întâlni şi să putem lucra în beneficiul românismului.
     Ştim desigur, că există alte capitale care, pur şi simplu, s-au specializat în opere de destabilizare a altor ţări, prin cantitatea banilor pe care-i investesc în minorităţile naţionale cu care sunt rudă. Este tăria şi slăbiciunea acestor capitale. Noi n-am învăţat otrăvita bucurie de a ne simţi bine, prin aceea că i-am face să se simtă rău pe unii cu care suntem contemporani şi concetăţeni. Şi nici nu e cazul s-o învăţăm. Dar drepturi şi obligaţii faţă de (şi împreună cu) românii din toată lumea avem şi dezvoltăm. Congresul Spiritualităţii Româneşti dovedeşte organicitatea şi temeinicia acestui demers.
     Lumea viitorului năzăreşte în ţările prezentului. Iată, astăzi, noi suntem unul din viitorurile anului 2001. Câteva din aspiraţiile pe care le articulam, împreună, atunci, au devenit realităţi. Câteva din aspiraţiile de astăzi pot deveni realităţi mâine. Să învăţăm să lucrăm cu inspiraţie, sârguinţă şi metodă pentru ele. Şi, fără îndoială, aşa cum vă spuneam anul trecut, preluând de pe unul din pereţii catedralei de la Alba Iulia sintagma "menirea de a fi împreună", trebuie să lucrăm pentru menirea de a fi împreună.
     Până şi aspiraţia de a merge cu toţii la Alba Iulia se realizează sub ochii noştri. Suntem la Alba Iulia, cea mai nobilă şi mai integratoare cetate a neamului românesc. Aici la Alba Iulia, au ştiut românii să vină la 1 Decembrie 1918 şi să realizeze cea mai legitimă şi chinuitoare, cea mai dureroasă şi luminoasă aspiraţie a românilor de pretutindeni: regăsirea şi unirea într-un stat unic a tuturor teritoriilor locuit de români, România Mare. De fapt, România întreagă.
     Congresul Spiritualităţii Româneşti nu se desfăşoară întâmplător, aici, acum. Aici, în locul în care Mihai Viteazul a ştiut să vină, acum patru secole, să ne dea tiparul, să ne dea proiectul, să ne dea măsura unităţii noastre! Trebuie să fie un semn şi un înţeles în acest fapt, care mai degrabă ne-a determinat, el pe noi şi nu noi pe el, să se petreacă, în locul în care martirii suferinţei româneşti au fost traşi pe roată şi zdrobiţi, os cu os, pentru că s-au ridicat la luptă pentru naţia lor! Aici unde cel mai frumos şi mai curajos erou al naţiunii române, Avram Iancu, a coborât din Ţara Moţilor, ca să facă dreptate poporului său şi a înnebunit şi a murit de dor de libertate! Aici unde, nu se ştie prin ce resorturi, în lipsa unor mijloace cât de cât moderne de comunicaţie, românii au ştiut, la 1 Decembrie 1918, cu o desăvârşită punctualitate să fie prezenţi toţi şi să decidă pentru restul veacurilor care urmează: menirea de a fi împreună.
     Dumnezeu a fost, probabil, ocupat de atunci încoace. Noi ne-am risipit prin lume, între timp, ne-am pierdut unii de alţii şi dezunirea noastră a fost, când cauza, când efectul neputinţei de-a ne afirma ca naţie la înălţimea virtuţilor noastre. N-are acum rost să ne plângem încă o dată soarta. Dar are rost să recunoaştem adevărul că suntem dezuniţi şi, în spiritul Unirii celei Mari, de la 1918, să reconstruim, să modernizăm şi să aducem România la locul meritat. De altfel, nici nu există cale de mijloc. Ori ne modernizăm şi supravieţuim, ori nu ne modernizăm şi încetăm să mai fim. Avem şi dreptul, avem şi datoria să luptăm (chiar dacă ar trebui să murim înfrânţi, de nenumărate ori) pentru idealul unităţii şi modernizării.
     Congresul Spiritualităţii Româneşti devine, iată, o tradiţie întru sfânta menire, de a fi împreună, a românilor de pretutindeni.
     Doamne, dă-ne puterea de a şti să trăim şi să lucrăm împreună pe orizontala lumii. Doamne, dă-ne puterea de-a şti să ne impunem onest şi urgent, prin valorile noastre, pe verticala lumii! Doamne, ocroteşte-i pe români!
     A încetat singurătatea României!