Mitul Europei Unite a făcut pasul decisiv către realitate cu Piaţa Comună în 1957 şi s-a afirmat, de la an la an, tot mai puternic până la turnarea temeliei solide a puternicei organizaţii supranaţionale care este azi Uniunea Europeană. După perioada de izolare din timpul mocnitului război rece, NATO şi UE au făcut front comun şi au început perioada de tatonare a Estului ex-sovietic, acţiune ce a debutat în anii '90 şi a ajuns în anul de graţie 2002 la o extindere istorică la Praga şi Copenhaga. Vineri, 13 decembrie 2002, în capitala daneză, la summitul european, reprezentanţii României s-au întâlnit cu şefii de state şi de guverne ai ţărilor membre UE şi cu preşedintele CE, Romano Prodi. Ţara noastră nu va face parte din valul 2004, însă se află pe creasta următorului alături de Bulgaria iar perioada de trei ani până în 2007 ar putea însemna achiziţionarea unei şanse numită: fonduri de preaderare. Integrarea în UE înseamnă înainte de toate un preţ de 25 euro pe an, bun de plătit de către fiecare cetăţean al "vechii Europe", însă costurile lărgirii Uniunii, estimate la 0,1% din PIB-ul anual al celor 15, nu aduc atentate primejdioase coşului comun european. România şi Bulgaria, vecinele rivale la aderare din 2007, vor beneficia aşadar de fonduri generoase din visteria Occidentului care în privinţa ţării noastre vor ajunge la 1 miliard euro anual. Toate acestea arată clar intenţia Uniunii de a susţine definitiv extinderea până către Marea Neagră, cu Turcia ca ultim avanpost al noului imperiu al democraţiei europene. "Sfatul celor 27", imaginea proiectată în viitor a UE, va arunca pentru această manevră de extindere masivă "acum ori niciodată" toate mijloacele financiare şi politice de care dispune vechea fortăreaţă occidentală în numele unor restauraţii istorice: "revanşa de la Yalta". În oraşul ucrainean s-a desfăşurat la sfârşitul celui de-al doilea război mondial întâlnirea de tristă amintire la care, folosindu-se de mina rigidă a unui creion, Stalin, Roosevelt şi Churchill şi-au împărţit sferele de influenţă pentru următorii 50 de ani de război rece. Comisarul Verheugen a ţinut să clasifice reuniunea de la Copenhaga a Europei Occidentale ca pe cea a unei bucle istorice care va închide memoria încă vie a erorii istorice numită Yalta 1945. Privind înapoi pe firul istoriei, România, Bulgaria şi Turcia ar putea fi Portugalia, Grecia şi Spania anilor '80 - state sărace aflate la limitele Uniunii şi integrate în cadrul UE la un nivel economic înapoiat. Saltul celor trei state astăzi, după 20 de ani, este extraordinar şi arată efectul pe care îl produce primirea la Sfatul privilegiat al Uniunii Europene, dar şi urmarea corectă a foii de parcurs încredinţate de Occident. Replica ofensivei de iarnă anti-corupţie, iniţiată de la Bucureşti, la sugestia UE, nu este modul de acţiune pe care ar trebui să îl promoveze România în campania de preaderare, instituind noi şi noi tentative de frecţii empirice la piciorul de lemn al corupţiei autohtone. Atitudinea de "yes-man" este încurajată de UE numai în ceea ce priveşte susţinerea vorbelor prin fapte, pentru ca să nu existe nici un rabat de la misiunea celor 27 membri UE: construirea unei democraţii supranaţionale de la Atlantic până la Marea Neagră. Aceasta implică mai puţin gargara politică şi mai mult coborârea din pomul democraţiei pe stil românesc a exilatelor instituţii ale societăţii civile: justiţie şi administraţie publică pentru a combate oligarhia şi omniprezenta corupţie. Aşa cum, pentru vizita preşedintelui SUA la Bucureşti tribuna oficială română nu este etalonul propăşirii democraţiei post-decembriste, nici declaraţiile româneşti xeroxate după directivele UE nu vor constitui probe pozitive la dosarul de preaderare completat de România. Pentru că opera magna a politicii europene - extinderea UE - are nevoie de replici originale în spaţiul Estului şi noua configuraţie a Europei nu va putea fi construită decât pe conturul real al faptelor.