Dl. Matei Agathon, era să zic Agamiţă, fost ministru al Turismului, om umblat prin lume, cel care a adus palmieri şi i-a autohtonizat, adică împământenit pe Litoral, dar care până la urmă s-au prăpădit, a ridicat o problemă de mondenitate pesedistă, recte cea a ghiulurilor şi lanţurilor de aur pe care le poartă colegii de partid. Cică n-ar da bine unui partid social-democrat să afişeze ostentativ o bunăstare sfidătoare pentru mai mult de 80 la sută din populaţia ţării. Trebuie să recunoaştem că e o observaţie de bun simţ. Sondajele de după 1990 au arătat de fiecare dată că marea masă a populaţiei sărăceşte şi că opinia majoritară este că toate averile s-au făcut prin mijloace ilicite.
     Problema e veche. Regii se purtau regeşte, plebea mai ţărăneşte. Şi nu e vorba de rafinament, despre valoarea propriu-zisă a hainelor. Un funcţionar putea fi identificat foarte uşor de un burghez, un intelectual de un meşteşugar, tocmai prin hainele pe care le purta. De aici şi proverbul "omul după haine se cunoaşte". Astăzi este foarte greu să identifici status-ul social al unei persoane numai după vestimentaţia acesteia. Costume Armani poartă în egală măsură politicieni, oameni de afaceri, creatori de modă sau studenţi bogaţi. Hainele au ajuns mai mult un atribut al prosperităţii decât un indiciu al capacităţii intelectuale, al demnităţii sau al cinstei. Hainele sunt elocvente în ceea ce priveşte existenţa banilor. Şi la noi, banul este asociat cu puterea. Ţinuta vestimentară a unui politician nu trebuie să exprime nici non-conformism, dar nici prosperitate evidentă, regulă pe care o exemplifică foarte bine Ion Iliescu. Dar fudulia, morga aristocratică face însă casă bună cu clasa politică. Şi cum să nu se gândească omul simplu la vremurile când i se dădea pe bani puţini, pe cartelă, un costum de haine sau un palton, o pereche de pantofi sau bocanci, iar mai târziu bilete de vacanţă la munte sau la mare, excursii aproape gratuite la sfârşit de săptămână, cu cazare şi echipament oferite de sindicat. Iată că după 12 ani de experimente social-politice, tot mai mulţi cetăţeni umblă în hainele deja zdrenţuite, cumpărate pe vremea odiosului, este îmbiat cu un corn şi o cană cu lapte. Foamea şi zdrenţele semenilor ar trebui să fie principalii adversari ai politicienilor şi magnaţilor bine îmbrăcaţi. Ar trebui să le fie ruşine!
     Desigur că nu ducem nostalgia cazărmii de odinioară, dar nici nu poţi să spui că îţi merge bine, că eşti liber de orice constrângere, când sărăcia din jur e mai mare ca niciodată. Am ajuns de râsul lumii. Cei chemaţi s-o asaneze, se află în topul marilor troznitori, cu averi făcute peste noapte, necontrolate şi necontrolabile. Cu alte cuvinte, am avut neruşinarea să punem lupul paznic la oi. Se spune că există oameni buni şi oameni răi, oameni deştepţi şi oameni săraci cu duhul, iar în politică sunt personalităţi şi personulităţi. Ne miră până peste poate cum un om ca Iliescu, născut socialist şi trăind liberal, s-a lăsat acaparat de îmbuibaţi şi îmbogăţiţi. Mai mult decât baronii de altă dată, "baronul" modern din România este reprezentantul unei clase de îmbogăţiţi, unde limuzinele luxoase, ceasurile care valorează cât limuzinele, telefoanele-buijuterii sunt etalate la mare cinste. Să nu uităm că, pe lângă apartenenţa la un grup, etalarea unor obiecte de lux exprimă în plan secund dorinţa de putere absolută. Să mai ţinem minte că, la origini, puterea absolută înseamnă şi sacrificiu pentru menţinerea fiinţei colective a poporului.
     Şi atunci, la ce a fost bună răpăiala electronică din decembrie '89, spectacolul istoric la care au participat actori şi regizori iscusiţi, dar şi lunetişti capabili să tragă în portretele aflate în galeria de artă universală, nu şi în oratorii scăldaţi în lumina reflectoarelor din balconul C.C. al PCR. Oare n-ar fi mai bine să ne purtăm cum ne e vorba şi să vorbim cum ne e portul?