Demisia este, cu siguranţă, apanajul sufletelor tari, un complex de manifestări spirituale şi psihice a căror flacără aprinsă este voinţa. A demisiona înseamnă a pune în mişcare, în primul rând, un element hotărâtor: demnitatea, care este sinonimă cu vrednicia, capabilitatea, destoinicia, corectitudinea, responsabilitatea. Ea înglobează deopotrivă gravitate, sobrietate, măreţie. Demnitatea este o mare calitate, un act adânc de moralitate, de curaj şi prestigiu. Curajul nu este o simplă îndrăzneală sau temeritate, ci bărbăţie, cutezanţă, o mare tărie de caracter (vitejie chiar), caracterul luat "ca ansamblu unitar de însuşiri psihice, esenţiale şi stabile ale personalităţii, care primesc o apreciere morală, condiţionând felul determinant de a se comporta al personalităţii, precum şi stabilirea orientării comportamentale şi atitudinale într-un mediu social şi situaţie dată". Acest angrenaj intim a fost pus în mişcare de avocatul Ioan Rus când schimbarea sa ("statutară, nestatutară"), l-a luat prin surprindere, căzând ca un fulger din înaltul cerului. Avea două alternative: s-o primească resemnat, adică a se împăca subit cu o situaţie grea, defavorabilă, a accepta fără să scrâşnească din dinţi, a se supune, ceea ce ar fi dus uşor, s-ar fi transformat în ostilitate, ură, duşmănie, antipatie, sau să ia atitudine cu multă responsabilitate, decenţă, cunoaştere a legilor (scrise sau nescrise), a dimensiunilor funcţiei ca atare. Dintre toţi cei 5 prefecţi, doar el a demisionat. A făcut-o prompt, fără a tergiversa lucrurile, fără a lăsa o anume încâlceală a evenimentului. Demisiona ştiind la ce se supune, în ce se implică, dar mai ales aşteptând acea lume friatică să iasă din "bârlog", vrând nevrând, să-şi arate mâinile, simpatia, antipatia, să-mpingă la lumină vrute şi nevrute, adică "a se răzbuna" într-un fel sau altul. A demisionat, făcând vâlvă printre colegi. N-a fost un act de bravură ci de adâncă moralitate, de putere morală, spre deosebire de ceilalţi care, în majoritatea lor, au primit schimbarea din funcţia de "şef" a organizaţiei judeţene de partid cu cearcănele prelungi ale resemnării. În acest caz, curajul lui Ioan Rus a făcut întreaga diferenţă dintre ei. A fost de invidiat, o lecţie de demnitate ce-l propulsează printre caracterele tari ale tranziţiei. Nu i-a părut rău, nu s-a plâns în stânga şi-n dreapta, a fost nemulţumit doar de "procedeele mai mult sau mai puţin ortodoxe" prin care a fost schimbat, pe care a încercat să le explice inutil. A vorbit "Centrul". El a acţionat. Totul pliindu-se pe o anumită realitate judeţeană. A luat atitudine pentru "umbrele" unor regulamente şi legi, n-a întrecut măsura, anunţa că va rămâne un simplu membru al partidului din care face parte, alt act de demnitate. Ce-a urmat, se ştie. Toţi cei cinci au fost schimbaţi şi din funcţia de prefecţi, un fel de fulger prelungit ce le-a "scuturat" din temelii personalitatea administrativă. Poate nu prevăzuseră dimensiunile schimbării venite tot de la "Centru". Cercul s-a închis ca un final deschis. Capacităţile sale intelectuale, pasiunea, dragostea faţă de profesie şi adevăr, ataşamentul faţă de un partid căruia i-a dedicat nopţi albe ale tinereţii şi maturităţii, devotament, încredere, vise, speranţă, prietenie şi bunătate formează acelaşi izvor de apă vie ce nu poate fi oprit din drum, ce-i va menţine o albie aparte a întoarcerii. În ea speră pentru că şi-a creat-o muncind, iubind, învăţând. Dacă "schimbarea şefilor este bucuria nebunilor", atunci ne întrebăm firesc: cine-s şefii, care-s nebunii? Răspunsul îl dă şi în acest caz tot viaţa.
     Şi viaţa avocatului Ioan Rus, fiu al Apusenilor, "tiz" al lui Iancu şi Horea, este înainte de toate un răsărit de soare, o neîntreruptă luptă. Nu "funcţia" repovesteşte viaţa, ci invers, viaţa repovesteşte funcţia, luminile şi umbrele ei.