După ce vreme de doi ani mişcările de protest ale sindicatelor - fie ele din industrie, sănătate, învăţământ sau studenţeşti - au avut destul de mică amploare, oferind guvernului mult dorita pace socială, asistăm în această iarnă la o revigorare. Mitingurile şi grevele s-au înmulţit. De la siderurgişti la studenţi, de la muncitorii de la Roman Braşov sau ARO Câmpulung la asistenţii din sănătate, toţi cer acelaşi lucru: garantarea locurilor de muncă sau salarii mai mari. O cerere îndreptăţită, dacă judecăm din perspectiva nivelului de trai care în ultimii 14 ani a scăzut constant, insecuritatea faţă de ziua de mâine devenind pentru români principala spaimă. Nu-i de ici de colo ca peste jumătate din totalul populaţiei să se afle la limita sărăciei! O "performanţă" care nu stârneşte invidia nimănui. Dacă judecăm însă după cât se produce în economia românească, vedem că justificarea acestor cereri păleşte. Nu dispare, dar... aşa cum spunea proaspătul ministru interimar al Integrări Europene - Vasile Puşcaş, trebuie în primul rând să producem, să construim o economie eficientă şi abia apoi va veni şi bunăstarea. Integrarea în Uniunea Europeană nu înseamnă numai drepturi, ci şi condiţia unei economii care să poată face faţă competiţiei. Acelaşi lucru ni-l spuneau şi guvernanţii din perioada 1996-2000, chiar dacă exprimarea lăsa de dorit: "trebuie să ne fie mai rău înainte de a ne fi mai bine", ceea ce, deşi era adevărat, le-a atras destule critici. Iar destructurarea şi apoi restructurarea economiei pe bazele principiilor cererii şi ofertei nu se poate face fără durere. Acea durere care a scos acum din nou oamenii în stradă pentru că, în ciuda îndreptăţirii măsurilor luate de guvern, pântecele înfometat nu are urechi!
    Pentru a răspunde cererilor sindicatelor, ajutoarele şi salariile compensatorii nu rezolvă problema (deşi disponibilizaţii de la Siderurgica Hunedoara primesc acum 5 milioane lei/lună timp de 2 ani), ci crearea de noi locuri de muncă. În acest fel nici presiunea asupra bugetului nu ar fi atât de mare ca în prezent, când sunt alocate Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale peste 12 procente din Produsul Intern Brut, de trei ori mai mult decât pentru Sănătate şi Învăţământ, de exemplu. Şi apoi ce fac disponibilizaţii după ce ies din plată? Despre acuta necesitate a creării de noi locuri de muncă se vorbeşte de ani de zile. Ne amintim că, după masivele disponibilizări ale minerilor din Valea Jiului, s-au constituit agenţii speciale în acest scop. Dar rezultatele sunt slăbuţe în comparaţie cu eficienţa cu care mai marii acestor agenţii au lucrat pentru dichisirea sediilor şi dotarea lor cu logistică de ultimă oră. Acum se vorbeşte la fel de mult şi de aprofundat despre constituirea parcurilor industriale, care să folosească terenurile, halele, chiar şi echipamentele de pe platformele industriale dezafectate. Unele dintre aceste parcuri industriale chiar s-au înfiinţat. Din păcate, eficienţa lor este asemănătoare cu cea a agenţiilor sus-amintite. Şi nici nu poate fi altfel când impozitul pe forţa de muncă este extrem de mare. Şi asta pentru că bugetul are mare nevoie de bani. Bani din care, cea mai mare felie, am arătat deja, se duce pe protecţia socială, de care este nevoie pentru că nu sunt locuri de muncă. Cercul vicios ce face coşmarul oricărui strateg în economie.