După 14 ani de la revoluţie, România a ajuns o ţară în care anor­malitatea şi paradoxul au atins cote fără egal în lumea civilizată. Dacă ar fi să ne comparăm doar cu celelalte unsprezece candidate la UE, suntem singura ţară în care regimul de dictatură comunistă a fost înlăturat de la putere nu de o "revoluţie de catifea", ci de una sângeroasă, dar, în mod atipic, în sensul că mulţi reprezentanţi de vârf ai vechilor structuri comunisto-securiste au rămas în funcţii importante sau au revenit foarte repede în posturi de conducere din sfera politică şi economică. Fostul partid al comuniştilor are o continuitate cameleonică de "Mărie cu altă pălărie". A dat roade o "democraţie originală" iniţiată de eminenţa cenuşie a PSD, cultivată de demnitarii săi ce dezvoltă un nou partid-stat şi un capitalism "de cumetrie" în care capitalul este acumulat de partidul celor trei roze şi clientela sa politică. Ca nicăieri în Europa, neruşinarea, rapa­citatea şi nesăbuinţa guvernării nu cunosc limite în străduinţa de a acapara nu numai bunuri nemuncite, ci şi toate posturile (îndeosebi cele de conducere) din toate domeniile şi de a anihila orice fel de independenţă. Aşa au pus stăpânire ei şi clientela lor politică pe numeroase clădiri la preţuri de nimic, naţionalizate de fostul regim comunist, fără să le pese de hotărârile CEDO care obligă statul român să plătească despăgubiri pentru daune materiale şi morale foştilor proprietari. Dar, în loc ca despăgubirile să fie plătite din bu­zu­narele celor vinovaţi, acestea sunt suportate de bugetul sta­tului, adică de populaţie.
    Populaţia suportă şi un executiv supradimensionat, care se si­tuează pe primul loc în Europa în ce priveşte atât numărul per­soanelor angajate cât şi numărul de instituţii guvernamentale. Avem cu mult mai mulţi parlamentari "pe cap de locuitor" faţă de celelalte ţări candidate la UE, iar în comparaţie cu SUA, unde există 1 senator la trei milioane de locuitori, la noi sunt de 20 de ori mai mulţi. Dar, avem cele mai puţine legi puse de acord cu acquis-ul comunitar. Cu toate contraperformanţele şi chiulul cronic, ai noştri "aleşi ai poporului" au avut neruşinarea să pretindă, ca nicăieri în lumea civilizată, nu numai drepturi băneşti exagerat de mari, faţă de sărăcia populaţiei, pe perioada mandatului, ci să primească pensii supradimensionate, cu altă bază de calcul decât ceilalţi cetăţeni şi să-şi prevadă în proiectul statutului lor să fie beneficiari ai unui ajutor de şomaj timp de 18 luni, egal cu cuantumul indemnizaţiei nete avute la sfârşitul mandatului (în jur de 28 de milioane de lei lunar). În toate ţările Europei, raportul dintre indemnizaţia unui par­lamentar şi salariul minim din ţara respectivă este de cinci la unu, în timp ce în România este de peste 11 la unu, ca să nu mai vorbim de aberaţiile cu pensiile speciale şi ajutorul de şomaj înaintea în­deplinirii condiţiilor de vârstă şi vechime în muncă la încetarea man­datului (când, prin lege, după epuizarea mandatului de parlamentar acestora li se asigură revenirea în locul de muncă deţinut înainte de intrarea în parlament). Avertismentele repetate ale oficialităţilor UE din ultimii ani privind modul cum sunt respectate drepturile omului în România, situaţia corupţiei şi a economiei de piaţă nefuncţionale nu i-au determinat pe guvernanţi să ia cuvenitele măsuri de îndreptare. În scrisoarea deschisă adresată la începutul acestei luni domnilor Iliescu şi Năstase, Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului atenţionează şi asupra "nedreptăţilor din justiţie, dispreţului cu care sunt trataţi cetăţenii de către autorităţile şi administraţia locală, bi­rocraţiei şi neorânduielilor din serviciile publice".
    Cetăţenii români continuă să suporte privaţiuni şi o sărăcire con­tinuă care se situează în majoritatea cazurilor sub limita unui trai decent, provocate de imperturbabili neruşinaţi căţăraţi la conducerea treburilor ţării şi de clientela politică sponsorizantă a puterii, pornită cu lăcomie primitivă pe îmbogăţire rapidă pe seama banului public.
    Să ne ferească Dumnezeu de refuzul aderării! Va înţelege oare Gu­vernul Năstase că intrarea României în UE este mai importantă decât câştigarea alegerilor?