S-a schimbat justiţiabilul şef, ceea ce ar echivala cu faptul că justiţia română va deveni mai fermă şi mai dreaptă, că se vor face tot mai puţine nedreptăţi acolo în "sala paşilor pierduţi", că, în sfâr­şit, România va închide cât mai repede şi acest capitol al acquis-ului comunitar. Prostimea de rând crede că de aici înainte politicul nu-şi va mai vârî coada în actul de justiţie, ceea ce ar fi cea mai mare cucerire a democraţiei postdecembriste. Îmi pare rău că tre­buie să o spun, dar suntem şi vom fi pentru foarte multă vreme un popor de naivi, de creduli şi inocenţi. Citeam deunăzi un articol ex­celent aparţinând unui condeier redutabil din publicistica româ­nească, l-am numit pe Roman Horea Patapievici, în care domnia sa afirma: "În România, ca să fii luat în seamă de instituţiile statului trebuie să fii un cetăţean nu cu drepturi, ci cu puteri depline, adică să ai putere, bani şi relaţii. Dreptul poate decurge numai din putere. Restului cetăţenilor români, celor care nu au nici atâta putere, nici atâţia bani, nici atâtea relaţii pentru a fi consideraţi de instituţiile statului român cetăţeni cu drepturi depline, lor li se aplică fraza amară: "sunt cu toţii înfricoşaţi de un sistem care-i ignoră...".
    La noi, cetăţeanul simplu care suferă vreun prejudiciu grav din par­tea unei instituţii, de stat ori private, martorii şi dovezile dispo­nibile sugerează vinovăţia instituţiei; ca atare victimele cheamă in­stituţia cu pricina în justiţie; din acest moment dovezile încep să dispară ori să fie transformate în contradovezi, iar martorii sunt con­vinşi să nu mai depună mărturie; şefii instituţiei cu pricina se agită, justiţia tergiversează cauza şi când în fine se pronunţă sentinţa, victimele află cu stupefacţie că sunt vinovate de propriul lor pre­ju­diciu, iar instituţia cu pricina, prin şefii ei, sunt exoneraţi de orice vină. Bravo naţiune, halal să-ţi fie coane Fănică, pardon, cucoană Stănoiu!
    Tragic în astfel de cazuri este că cetăţeanul fără relaţii, situaţie în care se află peste trei sferturi din populaţia ţării, este deposedat chiar de oamenii justiţiei de dreptul său la o judecată imparţială. Abject şi straniu este că justiţia ţine partea oamenilor influenţi şi a statului, ca şi cum, în plină eră democratică, am mai fi încă în feu­dalism, iar justiţia ar fi în mod natural justiţia seniorului feudal. Deşi se face atâta caz în sensul că în prevederile constituţionale nu se admite vreo discriminare între cetăţeni, lipsa de imparţialitate a jus­tiţiei ajunge să ne împartă în două categorii de cetăţeni: cu drepturi egale - categoria cetăţenilor lipsiţi de relaţii şi cetăţenii care sunt plini de relaţii, singura care se bucură de toate drepturile garantate în Constituţie, inclusiv dreptul de a nu răspunde în faţa justiţiei a­tunci când legea e violată. Drept pentru care la noi în spaţiile mio­ritice cetăţeanul, care are, chipurile, toate drepturile este egal cu un mare zero. Adevăraţii cetăţeni ai patriei noastre dragi sunt cei ce formează un soi de castă inexpugnabilă. Instituţia (in)justiţiei este favorizată că minţile noastre şi cultura noastră publică, în general, sunt îmbâcsite de superstiţia că statului i se cuvine totul şi că i se datorează totul, cu menţiunea că atunci când e să ia, statul ia totul numai de la cei amărâţi, în timp ce atunci când e să dea, dă totul nu­mai cetăţenilor cu puteri depline. Aşa cum spunea acelaşi ce­le­bru gazetar, toate acestea fac parte din nedreptatea tipului de soci­etate în care ne-am împotmolit, după decembrie 1989. Specific de­mocraţiei noastre originale este faptul că pe noi nu instituţiile bune ne educă ci exemplele de reuşită ale nedreptăţilor de tot felul. Din păcate, adevăraţii noştri profesori de cultură publică sunt politicienii. Asta se vede foarte bine unde am ajuns iar perspectiva este şi mai sumbră.