În scurta şi bogata activitate publică, Mântuitorul s-a trezit în i­pos­taze dintre cele mai neaşteptate. Bolnavi feluriţi: leproşi, orbi, şchiopi, surzi, muţi, îi erau zilnic aduşi spre vindecare. Despre un duh mut care a pus stapânire pe fiul unui părinte este vorba şi în E­vanghelia de duminică. În cazul dat, vedem că muţenia este însoţită îndeaproape de alte nenorociri, deoarece când îl apuca "îl aruncă la pământ şi face spume la gură, scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte... şi de multe ori l-a aruncat în foc şi în apă ca să-l piardă" (Mc. IX, 18, 22). După ce-l vindecă, ucenicii Mântuitorului, care au eşuat în în­cercarea lor de a-l vindeca, se apropie de Iisus şi-l întreabă: "Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?" Hristos le răspunde: "Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post" (Mc. IX,28-29).
    Din cele arătate până aici, putem spune că am aflat natura bolii, diagnosticul şi avem la îndemână reţeta tămăduitoare. Leacurile şi tratamentul sunt banal de ieftine şi la îndemâna oricui. Este vorba de activarea a două practici creştine care sunt în noi, dar se află la limita supravieţuirii; sunt ca două vagoane bătrâne, obosite şi ru­gi­nite, trase pe linie moartă la o margine de gară; ele sunt rugăciunea şi postul. Dacă avem aceste două elemente - medicamente cu efect garantat, dacă vom posti şi ne vom ruga cu rugăciuni fierbinţi şi cu post adevărat, asemenea minuni şi mai mari decât acestea vom ve­dea.