De câteva zile, buletinele de ştiri ale posturilor de radio şi tele­viziune prezintă în prime-time operaţiunile Parchetului şi ale Poliţiei împotriva Mişcării de Integrare Spirituală în Absolut (MISA), condu­să de Gregorian Bivolaru încă din vechiul regim. "Yoga. Urino­te­rapie. Sex în grup. Uleiuri afrodisiace. Organizaţie de tip para­militar. Ob­sedaţi sexual. Ritualuri. Orgii. Oameni care şi-au părăsit familiile. Oameni care idolatrizează un pământean", aşa este descrisă MISA de către Elena Alexandru, într-un ziar central. Nimeni nu spune însă motivul pentru care autorităţile au lăsat atâta amar de ani să se extindă şi să facă victime un asemenea pericol social. Interesant este că, în afara descinderilor spectaculoase ale mascaţilor în diverse locuri, de unde aceştia au confiscat camioane întregi de materiale pornografice, nimic notabil nu s-a întâmplat, nimeni nefiind reţinut. Mai mult, Gregorian Bivolaru n-a fost nici măcar au­diat. Oricum, el a reuşit să pună în umbră condamnarea la cinci ani de închisoare a fostului deputat PDSR Gabriel Bivolaru. Spre deo­sebire de tizul lui din MISA, care consumă urină în scopuri tera­peu­tice, ex-deputatul pedeserist a păpat 2000 de miliarde de lei de la BRD prin falsificarea de cecuri fără acoperire. Deşi cererea de ridicare a imunităţii parlamentare a lui Bivolaru a fost făcută încă din 9 aprilie 1997 de procurorul general din acea vreme, Nicolae Cochi­nescu, la cererea ministrului Justiţiei, Valeriu Stoica, PDSR-ul l-a lăsat din braţe abia în martie 1999. Dar, în sfârşit, mai bine mai târziu decât niciodată, mai ales că putem raporta Uniunii Europene pedepsirea unui rechin de mărime medie.
    Sacrificiul trebuie să fi fost destul de dureros pentru PSD, din mo­ment ce luni el nu s-a îndurat să ia măsuri împotriva unor baroni "penali" ameninţaţi cu mazilirea precum Constantin Bebe Ivanovici - preşedintele CJ Ilfov, Gheorghe Savu - preşedintele PSD Ialomiţa, Marian Vanghelie - primarul Sectorului 5 al Capitalei, Nicolae Mischie - preşedintele PSD Gorj, Florian Serac - liderul PSD Bihor. La enervarea liderilor partidului de guvernământ a contribuit, se pa­re, şi serialul de presă "Vilele ştabilor PSD", publicat în "Eve­ni­mentul Zilei". Realitatea este că viloaiele din Predeal ale unor Ris­tea Priboi, Daciana Sârbu sau Dana Barb (sora lui Adrian Năstase) nu prea dau bine la electorat prin opulenţa lor sfidătoare. În replică, pesediştii au arătat cu degetul spre vilele unor adversari din opo­ziţie, omiţând să explice cum au reuşit ei, din salariile de bugetari, să strângă sumele exorbitante investite în acele paradisuri imo­biliare. Asta nu înseamnă, însă, că politicienii opoziţiei ar fi scutiţi de asemenea explicaţii, în condiţiile în care, din păcate, acuzaţiile de corupţie îşi găsesc acoperire şi în stânga şi în dreapta spectrului politic. Sigur că stânga, în calitatea ei de moştenitoare a porto­foliului de afaceri clientelare şi mafiote ale Securităţii şi ale mahărilor comunişti are un ascendent, regimul care a guvernat în perioadele 1990-1996 şi 2000-2004 girând copios corupţia de stat. Hoţiei de stat i s-a adăugat hoţia individuală practicată, protejată şi neatinsă nici măcar cu o floare nici de exponenţii regimului 1996-2000. Dar dacă şi stânga şi dreapta au făcut dovada lipsei lor de imunitate la corupţie, nu mai puţin adevărat este faptul că România primei jumătăţi a anilor '90 a fost cu predilecţie un spaţiu stimulativ pentru abuzuri asociate de obicei cu tunuri devastatoare. Clasa politică nu numai că nu şi-a depistat şi nici pedepsit corupţii, dar a lăsat în viaţă şi chiar a încurajat dezvoltarea mecanismelor de pu­tere condiţionate de corupţie. S-a vorbit enorm, până la saturaţie, despre flagel, uneori au fost nominalizaţi şi unii infractori mai mititei, dar niciodată rezultatele nu au anunţat schimbări majore în care să poată fi identificată amprenta voinţei politice. Justiţia, dependentă de puterea executivă, de moştenirea clasei magistraţilor comunişti cu obedienţa în sânge, a contribuit din plin la scufundarea României în mlaştina unei corupţii înspăimântătoare. Se mai poate schimba ce­va în acest an electoral, sub presiunea crescândă a Uniunii Euro­pene? Greu de crezut, dar cum speranţa moare ultima, să ne în­gă­duim măcar luxul de a o păstra în viaţă.