De luni, 29 aprilie a.c., România a devenit membră cu drepturi depline a Alianţei Nord-Atlantice. Este un pas uriaş, o izbândă epo­cală, ce nu putea fi nici măcar visată în urmă cu zeci de ani. Pre­mierul Adrian Năstase a depus, alături de premierii altor şase state, instrumentele de ratificare a protocoalelor de aderare la NATO. În­cepând cu această zi istorică, graniţa noastră spre Est este NATO, ceea ce se poate spune că s-a destrămat definitiv cortina de fier. Es­te cel mai mare succes politic obţinut după căderea lui Ceau­şes­cu. Pentru noi, românii, cea mai mare alianţă politică şi militară a tu­turor timpurilor a devenit garanţia integrităţii şi suveranităţii noas­tre. Războiul din fosta Iugoslavie, destrămarea Cehoslovaciei, pre­ten­ţiile absurde ale iredentiştilor maghiari, care trasau nu demult frontiere peste crestele Carpaţilor, au rămas o amintire sinistră - expresie a unor convulsii interetnice, a mişcărilor de separare şi a­tomizare a naţiunilor. Inflamarea marelui vecin de la răsărit nu mai constituie un motiv de îngrijorare pentru România, de acum inte­gritatea şi suveranitatea ţării noastre este garantată de ansamblul NATO.
    Pare paradoxal faptul dar intrarea României în cele două mari alianţe militare: Tratatul de la Varşovia şi apoi NATO s-a făcut în vreme de război, evident în epoci diferite. Aşa a hotărât destinul. Deşi am făcut numeroase temenele după 1990 am fost amânaţi mereu de Administraţia Clinton. A trebuit să dea pacostea peste americani la 11 septembrie 2001, să apară pericolul terorismului in­ternaţional şi practic să fie declanşat acest război mult mai so­fisticat decât cele de până atunci. Cu alte cuvinte, România, pe lân­gă că are o poziţie geo-strategică extrem de favorabilă, a fost bă­gată în seamă doar în vreme de război. Dacă noi am fi fost admişi în NATO înainte de 1999 altfel ar fi arătat România de azi, mai democratică, mai prosperă, mai ancorată în spaţiul occidental. Ţă­rile invitate atunci să intre în NATO s-au bucurat de toate avantajele pe care le-a presupus statutul de ţări aliate. Iată că primirea noastră în NATO înseamnă în primul rând să avem forţă militară, tunuri şi avioane şi abia după aceea să avem probabil şi prosperitate. Am şi plătit deja tributuri de jertfă în Afganistan, iar alţi 16 civili au fost ucişi şi 65 răniţi în urma acţiunii teroriste în Spania. Ca urmare a acestui război terorist care se duce azi în lume, în care nu se ştie niciodată cine vor fi victimele, este de aşteptat să se înregistreze şi alte victime, militari şi civili, şi asta numai din cauza intrării noastre în NATO. Cei care au intrat odată cu noi sub umbrela Alianţei - Slovacia, Slovenia, Lituania, Letonia şi Estonia au beneficiat de un context favorabil, deoarece ele n-au participat ca noi şi bulgarii la războiul antiterorist direct pe câmpul de luptă.
    Să subliniem că momentul istoric petrecut la sediul Alianţei de la Washington a fost perceput diferit în zonele lumii - cu bucurie şi triumfalism în rândul celor 7 noi veniţi, cu perspectiva promiţătoare a unor noi contracte de către puternicele industrii occidentale de apărare, cu nemulţumire şi frustrare manifestată de Moscova, dar şi cu incertitudini şi nelinişti de strategii Alianţei, confruntaţi cu problema fiabilităţii unui bloc militar de asemenea dimensiuni. Să mai adăugăm că pe plan militar cele 7 ţări au o contribuţie modestă, armatele lor sunt prost echipate, cu excepţia detaşamentelor care participă la misiuni în Afganistan, Bosnia sau Irak. Aproape toată tehnica de luptă, mai mult de origine sovietică, trebuie înlocuită la standardele NATO şi cine vor plăti pentru securitatea lor, dacă nu popoarele acestor ţări. Prin urmare, ca membru, România are obli­gaţia de a face cheltuieli pentru dotarea armatei şi pentru par­ti­ci­parea la misiuni. De reţinut că intrarea noastră în NATO nu în­seamnă automat şi creşterea calităţii vieţii românilor. Problemele sociale, ale dezvoltării democraţiei, buna funcţionare a instituţiilor statului şi celelalte ţin de guvernanţii de la Bucureşti.