Legislaţia românească din domeniul adopţiilor a făcut în ultimii ani carieră atât politică, dar şi de presă. A curs multă cerneală, s-au derulat zeci de emisiuni la radio şi televiziune acuzatoare sau justificative, însă oricum dorit lămuritoare. Numita legislaţie a pus, nu de puţine ori, sub semnul întrebării capacitatea autorităţilor ro­mâne, indiferent de culoarea politică, a administraţiei de a gestiona o problemă atât de importantă şi de delicată, cum este protecţia minorilor şi respectarea drepturilor acestora. Nu putem spune că încet, încet reforma nu şi-a făcut loc în acest domeniu. Au apărut şi s-au implementat idei noi cum sunt desfiinţarea centrelor de pla­sament mamut unde copiii aveau parte de un acoperiş deasupra capului, dar de prea puţină dragoste, răbdare şi educaţie şi înlo­cu­irea lor cu case de tip familial, apariţia asistenţilor maternali, a centrelor de zi etc. Singurul spine mai erau, mai sunt încă, adopţiile internaţionale. După un moratoriu respectat, apoi încălcat, din nou respectat, tot timpul discutat, care ne-a adus chiar ameninţarea cu suspendarea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană se pare că, în sfârşit, adoptarea legislaţiei privind adopţiile se apropie de final. Noua lege a fost deja adoptată de Senatul României şi se află în prezent în dezbaterea Camerei Deputaţilor, unde se aşteaptă ca votul final să fie dat în cursul săptămânii viitoare.
    Se pune astfel punct unui val de speculaţii şi de jocuri politice interne dar mai ales internaţionale care au pus adeseori România între ciocan şi nicovală. Că s-a întârizat atât de mult cu adoptarea legislaţiei în discuţie nu este numai vina României, deşi suntem singurii arătaţi cu degetul. Nici la nivelul Uniunii Europene lucrurile nu sunt tocmai clare, iar noi, în cadrul eforturilor de aderare, trebuie să ne armonizăm legislaţia internă cu cea a UE. Ca să nu mai spunem că autorităţile române s-au aflat mereu sub presiunea lo­bbyştilor americani reprezentanţi ai cuplurilor de peste ocean care-şi doresc să adopte un copil şi a marilor firme de avocatură care intermediază astfel de adopţii în urma cărora obţin câştiguri grase. Mult mai grase dacă este vorba despre un copil român sau din estul Europei decât dacă adopţia se face în cazul unor copii africani sau asiatici. Asta pentru că pe piaţa adopţiilor din Statele Unite sunt căutaţi copiii de rasă caucaziană. Ca noi, adică!
    Ultimul exemplu de astfel de presiune nu este mai vechi de trei săptămâni, când ambasadorul SUA la Bucureşti ES Michael Guest după ce a afirmat că "adopţiile internaţionale reprezintă o formă de protecţie a copilului", a fost destul de transparent în declaraţii suge­rând că bunăvoinţa SUA faţă de noi ar putea fi afectată dacă noua lege este adoptată în forma în care a ieşit deja de la Senat. Sur­priză (doar pentru naivi) o poziţie asemănătoare au avut şi state din Europa Occidentală, adică aceleaşi care făcând parte din UE... ne cer maximă atenţie şi protecţie pentru minori. Îngrijorarea lor faţă de noua legislaţie este justificată de vreme ce aceasta prevede că adoptarea internaţională a unui copil se poate face numai după ce s-au epuizat toate demersurile de plasare a copilului în cadrul familiei sale naturale, sau în cadrul unei familii din România. Re­cunoscând presiunile la care a fost supus guvernul, senatorul PSD Ion Predescu a dat asigurări că legea va fi adoptată şi în Camera Deputaţilor fără nici o modificare. Se va pune astfel punct încă unui subiect de controversă internaţională pe seama României, astfel încât mediul în care vom evolua este mai liber de o capcană.