După ce ani în şir am fost educaţi în spiritul docilităţii şi supunerii faţă de legi şi autoritate, ca o clasă de şcoală disciplinată, încetul cu încetul am încercat să ne revenim, să învăţăm democraţia, o lecţie nouă şi grea pentru mulţi. Şcolari cuminţi, oameni de rând sau politicieni bine înfipţi i-au ascultat pe dascălii într-ale democraţiei moderne, experţi în toate, de aici ori de aiurea, care s-au străduit în cifre şi imagini să trezească interesul faţă de valorile reale ale con­ceptului. Fie de tip american în care legea, întruchipată în con­sti­tuţie, împiedică un anumit grup să aibă toată puterea de decizie sau îţi arată cum poţi alege guvernul din diversitatea celor guvernaţi. Ne-au însufleţit şi orânduielile democraţiei vest-europene, care abundă în măsuri generoase de protecţie socială. Am tras cu coada o­chiului chiar şi spre ţara Soarelui-răsare - Japonia, ai cărei locuitori au găsit, după distrugătoarele bombe, resursele interioare să se arunce din nou în luptă ca să spele urmele unui orgoliu naţional rănit, într-o bătălie a progresului pe toate planurile. Mai avem încă multe de învăţat cu toate că am intensificat vizitele în străinătate, schimburile de idei, de cadre, de specialişti, cel mai adesea fără bilet dus-întors. După migraţia masivă a începutului de mileniu, am spune că îi învăţăm pe alţii "productivitatea muncii", ţel pe care nu-l putem atinge între propriile fruntarii.
    Fenomenul imigraţiei, economia modestă, politica socială de bâj­bâială şi multe altele au concurat la scăderea dramatică a popula­ţiei. Şi totuşi, paradoxal, înregistrăm pe fondul unei natalităţi scă­zute, o creştere spectaculoasă a numărului copiilor abandonaţi de cei care i-au procreat, a copiilor vânduţi pe piaţa muncii la negru, a înfierilor despre legalitatea cărora s-au scris tone de articole. Şi cum adopţia este disciplina la care suntem corigenţi de multă vreme, se cerea în acest an - printr-o simplă coincidenţă electorală - un nou examen asupra subiectului, adică o reformă în sistemul de protecţie a copilului. Reconsiderarea adopţiei ca măsură de drept civil este una dintre muniţiile aruncate în luptă de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei prin proiectul legislativ al considerării adopţiei naţionale ca o prioritate, iar a celei internaţionale ca o ex­cepţie. În susţinerea tezei statul oferă şi susţinerea financiară fa­miliilor care vor să înfieze copii, dar cu condiţia ca acestea să aibă capacităţi băneşti insuficiente pentru creşterea copilului adoptat.
    O măsură cu faţă umană care, prin sincopele ei şi prin multe alte înrudiri, ne aminteşte de ritmurile braziliene ale sambei sau de co­ordonatele înfierii din ţara amazoniană. Importul ideatic al adopţiei de tip sud-american nu este cu totul întâmplător de vreme ce Bra­zilia, o patrie a extremelor sociale, numără aproape zece milioane de copii "singuri pe lume" în căutarea unui climat domestic. Cel mai adesea îl găsesc în sânul familiilor nevoiaşe, la rândul lor cu şapte, opt, nouă şi chiar mai mulţi copii. Noua familie nu devine mai în­stărită, în ciuda ajutorului acordat de stat, ci doar îşi îndeplineşte o îndatorire nescrisă de ocrotire a celor abandonaţi sorţii. Puţine fa­milii bogate au prinosul să mai hrănească o gură în plus.
    Prin similitudine, reconsiderarea adopţiei naţionale de la noi, cu în­treg cortegiul de ajutoare acordate milostivilor părinţi adoptivi, se adresează tot celor încercaţi de nevoi, dar mult mai bogaţi su­fle­teşte. Asta ca un fel de slogan: să fie în folosul tuturor.