Imediat după publicarea lor pe Internet, declaraţiile de avere ale demnitarilor au devenit surse importante de inspiraţie pentru presă, generând texte ce ar putea fi reunite sub genericul "Politicieni bogaţi, cetăţeni săraci", după titlul unui editorial. Ceea ce şochează la aceste declaraţii (numai la unele, desigur) sunt, în egală măsură, dimensiunile impresionante ale averilor celor ce le-au com­pletat (cât de sincer nu putem şti) şi afirmaţiile potrivit cărora comorile cu pricina (case, terenuri, maşini de lux, bijuterii, colecţii de artă) ar fi fost strânse în destule cazuri din salariile de miniştri sau parlamentari. Deputatul Miron Mitrea, de exemplu, este unul dintre cei mai bogaţi oameni din PSD, deşi afirmă că toată viaţa a fost lefegiu: mai întâi şef de atelier într-o fabrică al cărei nume nu şi-l mai aminteşte, apoi lider sindical şi ministru în Guvernul Năstase. Ase­menea şefului său Adrian Năstase, fostul ministru al Transporturilor a făcut o pasiune pentru artă, el devenind colecţionar de tablouri şi de piese din metale preţioase. Microbul i-a contaminat şi pe Nicolae Văcăroiu sau Dan Ioan Po­pescu. Faimoasa colecţie de tablouri a lui Adrian Năstase rămâne în continuare învăluită în mister, căci nu se ştie câte lucrări conţine ele fiind evaluate la grămadă. În plus, pânzele achiziţionate înainte de 1989 sunt estimate în banii de atunci, câteva zeci de mii de lei. Pasiunea lui Viorel Hrebenciuc este pă­mântul şi în consecinţă el a adunat numai în Voluntari terenuri care, la preţul pieţei, valorează 40 de milioane de euro. Nici cu peneliştii, pediştii, udemeriştii sau conservatorii (foştii purişti) nu ne facem de râs în lume mai ales că mulţi dintre ei au o dublă calitate, de oameni de afaceri şi de politicieni, aceştia in­trând gata bogaţi în Guvern şi în Parlament. Astfel, averea premierului Tăriceanu este de 30 de milioane de dolari, agoniseala vicepremierului Copos atinge 200 de milioane de dolari iar imperiul lui Dan Voiculescu trece de jumătate de mi­liard de dolari.
    Pe lângă averile considerabile ale politicienilor noştri, impresionează extra­or­dinara lor putere de muncă, energia de supermeni care îi ajută să acopere o grămadă de job-uri. Cazul social-democratului Sorin Oprescu este extrem de elocvent din acest punct de vedere. Director la trei spitale din Capitală (Uni­versitar, Elias şi Cotroceni), prof. dr. Sorin Oprescu este în acelaşi timp vi­cepreşedinte al Comisiei de Sănătate din Senat, preşedinte al Colegiului Medicilor din Bucureşti, membru al Senatului UMF "Carol Davila" şi în consiliile de administraţie ale mai multor spitale. Fără pic de jenă, Oprescu acuză lipsa de finanţare a sistemului sanitar, făcând abstracţie de faptul că în calitate de parlamentar PSD, a votat bugetul Sănătăţii sau că a modificat Legea spitalelor în interesul său. În orice caz, potrivit "României Libere", datoriile spitalelor pe care le conduce sunt comparabile cu acelea ale unui combinat siderurgic - aproximativ 200 de miliarde de lei, în condiţiile în care aceste unităţi au be­ne­ficiat de bani grei, în mod preferenţial.
    Revenind la politicienii noştri de toate culorile şi la averile lor fabuloase, s-ar putea spune că, în definitiv, şi în Occident există demnitari corupţi. Perfect ade­vărat, dar cu menţiunea că acolo actele de corupţie se pedepsesc de cele mai multe ori. Două cazuri sunt chiar notorii iar publicul românesc a luat cunoştinţă de ele la timpul potrivit. Reamintim deci că, anul trecut, Alain Juppé, preşe­dintele partidului de guvernământ din Franţa şi, până la data scandalului, suc­cesorul neoficial al lui Jacques Chirac, a fost condamnat la 18 luni de închisoare cu suspendare şi la pierderea drepturilor civile timp de cinci ani pentru "folosirea funcţiei publice în scop personal". La rândul lui, fostul cancelar german Helmuth Kohl, şi lider al CDU, a fost acuzat că partidul pe care îl conducea era finanţat ilegal. Gestul lui Kohl de a nu dezvălui sursa banilor cu care a fost sponsorizat partidul său a dus la ieşirea din viaţa politică a fostului cancelar deşi nimeni nu i-a putut contesta competenţa. Iar exemplele ar putea continua. Tot ce putem spe­ra este ca intrarea în Europa să însemne, între altele, şi pedepsirea celor care prin abuzurile şi fărădelegile lor au făcut ca în România politica să devină cea mai bună afacere.