Puţini ştiu că pe vremea lui Ceauşescu, în afară de forţele militare ce se desfăşurau la vedere exista şi o "armată ascunsă", capabilă de reacţii puternice, un fel de "armată a patra" a minerilor. Sau mai bine zis un fel de "gardă de pretorieni în pufoaică", o masă de manevră foarte uşor de pus în mişcare în orice sens dorit. O "clasă de nădejde" (termen folosit şi de succesorul dictatorului comunist, Ion Iliescu), clasă care a încercat o luptă deschisă împotriva dictaturii comuniste prin anii '80 (ca şi muncitorii de la Braşov) şi care, în urma înfrângerii ei de atunci, a fost transformată din opozantă în susţinătoare inconştientă. Astfel, marea masă a minerilor a devenit obiectul infiltrării din partea Securităţii şi iată că a fost folosită cu succes de Ion Iliescu în 14 iunie 1990, în timpul războiului româno-român declanşat în Capitală.
    Nu vreau să insist prea mult asupra derulării evenimentelor de atunci, dar voi reda succint circumstanţele care au dus la apariţia în forţă a "pretorienilor în pufoiacă" pe străzile Bucureştiului. Abia instalat la cârma statului, comunistul Ion Iliescu se vedea confruntat cu o opoziţie democratică renăscută din cenuşa liberalismului şi creştin-democraţiei, cu o presă liberă total diferită de cea di­nainte de 1989, evident ostilă neo-comunismului, şi cu o societate civilă trezită din amorţire. Toate aceste forţe democratice sesizau pericolul reprezentat de instaurarea la putere a "comunismului cu faţă umană": cocoloşirea rinocerilor co­munişti şi facilitarea îmbogăţirii lor în noua eră, scoaterea teroriştilor din peisajul atenţiei publice pe uşa din spate a istoriei şi ştergerea urmelor lor, protejarea securiştilor care au făcut poliţie politică şi a informatorilor etc. Bineînţeles, asta însemna rămânerea României mult în urma ţărilor ce se îndreptau spre demo­craţie şi spre UE. (Ceea ce, din păcate, s-a şi întâmplat). Prin urmare, în faţa acestui pericol, societatea civilă a reacţionat, determinând ceea ce s-a numit "fenomenul Piaţa Universităţii" (care, dacă vă mai amintiţi, viza şi aplicarea celebrului "punct opt de la Timişoara"). Neputând să folosească forţele armate într-o represiune sângeroasă şi văzând forţele poliţieneşti depăşite de situaţie (deşi acestea au intervenit extrem de brutal), Iliescu a folosit "armata a patra românească", a minerilor conduşi de Miron Cozma, la care a făcut apel direct. Rezultatul real se pare că-l aflăm abia acum, după aproape 15 ani: 100 de ca­davre şi 746 de răniţi (tineri, femei, bătrâni, copii), dintre cei despre care se spunea că ar fi "forţe legionare şi destabilizatoare", "golani", "drogaţi" etc. Şi tot acum îl vedem pe şeful acestei "armate a patra româneşti" (fost şef al statului până la ultimele alegeri), chemat la judecată de către Asociaţia Victimelor Mi­neriadelor. (După ce încercase să-l scoată basma curată pe "ortacul-pretorian" Miron Cozma.) Alături de el, în faţa instanţei, vor apărea alte nume cunoscute: Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, gen. Mihai Chiţac (pe vremea aceea mi­nistru de Interne) şi Gheorghe Diamandescu (fost şef al Inspectoratului General al Poliţiei) şi alţii.
    Aceste lucruri le-aţi putut afla şi pe alte canale mediatice. Ceea ce ar mai tre­bui aflat este numele celorlalţi manipulatori direcţi (poliţişti sub acoperire, se­cu­rişti etc.), care au participat la punerea în mişcare şi la coordonarea cohor­telor minereşti.