România este una dintre ţările cu cele mai multe servicii secrete pe cap de locuitor din lume, dacă nu chiar prima... Avem un SRI, un SIE, un STS şi la fie­care minister mai important (Interne, Armată, Justiţie) mai există câte o direcţie sau un serviciu de informaţii sau de protecţie internă. Mai avem apoi şi alte instituţii (CSAT-ul, CNSAS-ul, SPP-ul) care se ocupă cu secretele de stat şi cu cei care le utilizează. Ca să nu mai vorbim de faptul că aproape fiecare român mai face, din când în când, pe informatorul, că doar aşa au fost deconspirate multe dintre secretele acestei ţări, începând de la trădarea şi prinderea lui Decebal, a lui Horea, Cloşca şi Crişan ori a lui Mihai Viteazul şi terminând cu Antonescu ori Ceauşescu.
    Am putea spune că mai ales acum tot românul s-a specializat în informaţii, dacă ne ghidăm după tărăboiul, balamucul şi tam-tamul care se face în aceste zile în presă, la radio şi TV. A ajuns problema serviciilor secrete un fel de sport naţional la care se pricepe toată lumea. Politicienii şi parlamentarii mai ales, care deşi au semnat un certificat de muţenie impus de NATO (ORNISS) să păstreze secret... secretul, nu pot să tacă, astfel că au furnizat presei schema unei structuri de informaţie avizată de şeful statului şi socotită secret de acesta. Firesc ca preşedintele să fie supărat, mai ales că a fost lucrat o dată de serviciile secrete care l-au pus să citească un film al evenimentelor cu răpirea celor trei ziarişti în Irak, care s-a dovedit a fi plin de informaţii controversate. Gogomăniile "secrete" livrate preşedintelui l-au făcut pe şeful statului să re­gândească toată structura şi funcţionalitatea serviciilor secrete din România. Cred că preşedintele are dreptate şi sunt de acord că trebuie pus piciorul în prag şi făcută ordine în comunitatea de informaţii din România. Un şef de stat puternic şi activ cum se vrea şi preşedintele nostru are nevoie de servicii speciale per­formante şi mai ales... secrete. De fapt, toţi marii şefi de stat, inclusiv preşe­din­tele SUA, sunt preocupaţi de reorganizarea serviciilor secrete, de profesio­nalizarea şi ultraperfecţionarea lor. Şi, pentru că axa Londra - Washington ne ghi­dează mai nou în politică, este oarecum firesc să ne inspirăm din noile structuri informative nord-atlantice.
    Problema care se pune este însă cine să conducă noua Comunitate de In­formaţii şi mai ales cui să îi fie subordonată: Parlamentului, Guvernului ori Pre­şedintelui? Având în vedere că tot ce a fost subordonat Parlamentului nu a func­ţionat ori a fost politizat, este clar că înaltul forum nu are nici în clin nici în mâ­necă cu secretele (ca să nu mai vorbim că ce secret poate fi acela care este controlat de vreo 500 de parlamentari, căci oameni sunt şi ei). Nici Guvernul nu ar trebui să aibă de-a face cu informaţiile secrete. Treaba lui este buna ad­mi­nistrare şi gospodărire a ţării. Rămâne deci ca şeful statului, al armatei şi al CSAT-ului, care este ales pe cinci ani, nu desemnat ca premierul, care este schimbător, să aibă la dispoziţie toate informaţiile secrete referitoare la o anumită situaţie excepţională ce priveşte soarta ţării şi siguranţa fiecărui cetăţean. Lecţia primită de preşedintele Băsescu pe tema răpirii jurnaliştilor de "teroriştii româno-irakieni", este un atu în plus pentru ca "toate ouăle" serviciilor secrete să fie pu­se într-un singur coş, la Palatul Cotroceni şi nu în şase coşuri, pe la tot felul de alte palate şi sedii de partid centrale pe unde se gudurau şefii serviciilor secrete jucând la două capete, mai ales în campaniile electorale, pentru a rămâne în funcţii.
    A venit vremea, deci, ca serviciile secrete de azi să devină secrete şi să nu mai fie un stat în stat ori la cheremul partidelor. Şi mai ales, dacă vrem un pre­şedinte puternic şi nu un simplu locatar sau domnitor la Cotroceni, care să plân­gă ca Emil Constantinescu, că a fost îngenuncheat de securişti, atunci să-i dăm preşedintelui şi puterea informaţiei. Căci numai cine deţine informaţia deţine pu­te­rea!

---