"Ubi bene, ibi patria" sau mai pe româneşte "Unde e bine, acolo e patria". Această maximă a fost adusă de legiunile lui Traian, care l-au supus pe Dece­bal, au folosit-o administratorii romani şi ei i-au rămas fideli toţi cei care s-au încăpăţânat să nu părăsească aceste meleaguri, chiar după retragerea aureliană. A traversat cu încăpăţânare mileniile menţinându-se cu o chintesenţă a pragma­tismului. A fost fermentul care a putut înfăptui minunea perpetuării poporului ro­mân aici, la răscrucea de drumuri dintre orient şi occident.
    Ce observăm că se petrece acum ne doare mai rău decât orice pe lume. Când o ţară este lăsată pe mâna nimănui şi guvernată numai în favoarea unei minorităţi formată din şmecheri, abuzivi şi lipsţi de scrupule, o clientelă politică de cea mai joasă speţă, atunci sentimentul patriotic se diluează, rămânând atârnat cu o zdreanţă de pixul otrăvit al unor cântăreţi de curte. O Românie în care foarte pu­ţini cunosc versurile imnului naţional, nu mai poate fi o patrie mumă. O Românie care-şi concesionează bogăţiile lăsate cu generozitate de Dumnezeu, care-şi vinde la preţuri modice întreprinderile ridicate cu sudoarea celor mulţi şi îşi în­stră­inează sectoarele economice strategice, nu mai este bine intenţionată. O Româ­nie ce-şi trimite peste graniţe două milioane şi jumătate de oameni în căutarea Pa­radisului pierdut aici, nu mai poate fi strânsă cu dragoste la piept.
    Mă uit la marii sportivi ai ţării, poate cei mai valoroşi ambasadori ai acestui colţ de Europă. Poate ei au simţit cel mai bine sentimentul patriotic. Au luptat pentru ţară şi au obţinut rezultate răsunătoare, în ciuda unor condiţii de pregătire precare. I-am văzut cu ochii scăldaţi de lacrimi pe podiumul competiţiilor selecte, atunci când se cânta imnul naţional şi pe cel mai înalt catarg se ridica doar pentru ei tricolorul. Gimnaşti, tenismeni, handbalişti, rugbişti, boxeri şi voleibalişti de mare valoare s-au dezrădăcinat trăind acum departe de ţară. Să nu mai vor­bim de fotbaliştii care refuză convocarea la echipa naţională, înmormântaţi în cimitirul soccerului asiatic, numai de dragul unui trai îndestulat. Acolo unde cu adevărat mănâncă o bucată de pâine albă, permiţându-şi o casă cu piscină şi un automobil luxos la scară.
    Şi culmea, spre deosebire de cei îmbuibaţi din vest care se încăpăţânează să ne adopte, românii trăiesc mai intens lupta cu terorismul. La noi, încă n-au în­ceput să sară în aer gările, staţiile de metrou ori marile magazine. La noi, n-au apărut încă sinucigaşii bruneţei cu trotilul ascuns la burtieră şi nici n-au explodat maşinile capcană. Însă de cele mai multe ori drama românilor de dincolo este la fel de mare ca a occidentalilor. Din Afganistan şi Irak vin sicrie cu militari... că­zuţi la datorie! Acel martie însângerat din Spania a îndoliat câteva judeţe, iar din Ţara Sfântă ne sosesc între scânduri victimele nevinovate. În aceste zile o familie răvăşită de durere caută cu ochii secătuiţi de lacrimi rămăşiţele unei tinere femei prinsă între fiarele distorsionate ale metrolului londonez. A murit ca un erou a­flându-se la un pas de atentator...
    România nu se află în primul rând al luptei cu duşmanul invizibil, însă îşi a­duce cu prisosinţă tributul de sânge. Şi cu toate acestea nimeni nu poate opri cohortele celor care părăsesc zilnic ţara, expunându-se de bună voie imenselor pericole ce-i pândesc la tot pasul. Decât să moară de foame în patria lor mai bine să se transforme în carne de tun pentru nevăzutele bande ale lui bin Lad­den. Şi culmea, nimeni nu face nimic pentru a opri acest carnagiu.
    Cine ar putea oare răsuci zicala pentru a avea: "Unde e patria, acolo e bine"?

---