Imediat după ce canalele de ştiri ne-au invadat cu cazul Adrian şi Romaniţa Iovan, cu fapte, declaraţii şi nelipsitele ipoteze, scenarii şi interpretări pe mar­ginea acestuia, o serie de prieteni şi cunoscuţi ne-au cerut imperativ să ne ex­primăm opinia, de fapt poziţia faţă de spectaculosul eveniment. Ulterior am fost con­tactaţi de un jurnalist indignat, pe bună dreptate, de atitudinea, deloc suprin­zătoare, a breslei din care face parte vis-a-vis de cazul menţionat. Finalitatea de­mersului era practic obţinerea unei opinii avizate, în realitate a unui verdict. Era sau nu era Adrian Iovan în legitimă apărare? Este de fapt Adrian Iovan, în ciuda laturii tragice a evenimentului, un erou care a dat o lecţie hoţilor din România, făcând să triumfe principiul conform căruia proprietatea privată este garantată sau, dimpotrivă, este un crud şi calculat asasin?
    Încercarea de a soluţiona dilema jurnalistului nostru, dilemă neîmpărtăşită de o bună parte a presei, care, impresionată până la iraţional de dramatismul eve­nimentului şi indignată de opoziţia flagrantă dintre tânărul şi sărmanul hoţ, pe de-o parte şi îmbuibatul, necruţătorul Iovan, pe de altă parte, pare să fi rezolvat problema, ne-a creat, încă de la început, un acut sentiment de disconfort, inexplicabil ca primă senzaţie. Ni se cerea practic să dăm, aşa cum am subliniat deja, un verdict. Şi de ce nu?!, am putea replica. Toată lumea o face! Exact aici este problema şi este una extrem de gravă. Şi aceasta pentru că, în realitate, nu este nici rolul nostru în calitate de avocaţi, nici al mass-media şi nici al altor persoane care nu au competenţă legală în acest sens să judecăm, să pronunţăm soluţii, fie ele de achitare sau, mai grav, de condamnare.
    Din acest punct de vedere cazul Iovan nu diferă prin nimic de o serie de alte cazuri în curs de instrumentare şi, mai ales, de alte cazuri apte să satisfacă setea de senzaţional a publicului şi cu precădere a presei. Avem de-a face şi de această dată cu o extrem de gravă şi inadmisibilă încălcare a prezumţiei de nevinovăţie. Adrian Iovan trebuie considerat nevinovat, cel puţin pentru moment, nu pentru că era în legitimă apărare, nu pentru că proprietatea este garantată prin Constituţie, nici pentru că unii dintre noi, care poate am trăit situaţii similare, am fi tentaţi să-l înţelegem, ci pentru că, şi acesta este un lucru esenţial, Adrian Iovan nu a fost găsit încă vinovat de nici una dintre instanţele abilitate în acest sens.
    Conform unui studiu recent realizat de Transparency International România, la solicitarea CSM, privind percepţia magistraţilor asupra independenţei sistemului judiciar, în ceea ce priveşte sursele de ingerinţă în Justiţie, "cea mai notabilă percepţie în această privinţă este relaţia magistraţilor cu presa, definită ca fiind una de ostilitate şi chiar conflictuală prin ponderea mare a celor care identifică mass-media ca factor de ingerinţă în Justiţie". Potrivit studiului, 55,9% din­tre ma­gistraţi cred că presa reprezintă un factor care face presiuni directe sau indirecte, iar 73,9% dintre magistraţi apreciază că mass-media influenţează negativ sis­te­mul judiciar. Cifre mai mult decât îngrijorătoare.
    Imaginea creată artificial, în stil hollywoodian, induce de cele mai multe ori, la nivelul maselor, o altă realitate, parcă mai palpabilă şi, oricum, mult mai specta­culoasă. Drept consecinţă, instanţele ajung, fie să dea soluţii în conformitate cu această realitate fabricată, soluţii aplaudate desigur de creatorii şi mai ales de adepţii ei, fie să dea soluţii juste în funcţie de adevărata stare de fapt şi de drept, riscând însă astfel să se supună oprobiului presei, publicului şi chiar instanţelor superioare.
    Ceea ce încercăm practic să subliniem este necesitatea unei temperări a en­tuziasmului incitat de senzaţional, a limitării presei la prezentarea faptelor, fără ipoteze, fără interpretări, fără judecăţi; necesitatea de fapt a unei concilieri şi a unui punct de echilibru între libertatea de exprimare şi prezumţia de nevinovăţie, ambele valori fundamentale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, deşi a recunoscut în mod constant rolul de "câine de pază al democraţiei" pe care îl are presa în societate, Curtea de la Strasbourg, subliniind necesitatea respectării prezumţiei de nevinovăţie prevăzute de art. 6 al Convenţiei, nu a ezitat să condamne printr-o decizie de referinţă (Allenet de Ri­bemont vs France, 10 februarie 1995) statul francez pentru că a permis des­fă­şurarea, în cursul unui proces penal, a unei campanii de presă care a afectat în mod esenţial şi inacceptabil, prezumţia menţionată. Prin decizia citată Curtea a statuat implicit, la nivel de principiu, obligaţia nu doar a judecătorului sau a in­stan­ţelor, de respectare a prezumţiei de nevinovăţie, ci şi a tuturor celorlalte au­torităţi publice şi, accentuăm concluziv, a mass-media.

---