Asadar, Petre Roman a fost debarcat de la conducerea PD-ului. Pentru multi, caderea lui echivaleaza cu o mare surpriza, ba pentru cei apropiati lui cu un soc paralizant. Don Pedro, cum i se spunea la o tacla din cauza genelor spaniole pe care le are in bagajul genetic, era cel frumos, cel galant, cel elegant, cel sarmant, cel care electriza realmente salile in care se aflau purtatoare de fuste si mai ales reprezentantele sexului frumos de la celebra APACA. Tot romanul se obisnuise cu puloverul sau rosu de revolutionar, cu figura sa emblematica pentru evenimentele din decembrie '89, ca si mai tarziu, cand, alaturi de Ion Iliescu, descindea prin orasele si satele patriei, intruchipand noul destin al Romaniei. Lumea romaneasca s-a obisnuit cu figura lui charismatica precum telegenia unui crainic de televiziune si nu era eveniment politic sau monden in care sa nu apara in prim plan omul cel mai mediatizat, cu cel mai cuceritor zambet din galeria politicienilor autohtoni.
     Dar, asa se invarte roata istoriei. Ca-ntr-o scena abracadabranta, nonsalantul, barbatul plin de sex-appeal al politicii dambovitene dispare de pe scena de parca n-ar fi fost niciodata. Omul number one al PD-ului si unul din artizanii perioadei de tranzitie a Romaniei, liderul care a incercat si a reusit sa imprumute ceva din stilul si recuzita politicianului occidental (comportament, tinuta vestimentara, discurs, vorbitor de mai multe limbi de circulatie) a coborat de pe piedestal. Statuse mai mult de o gramada in fruntea FSN-ului si apoi a PD-ului, fusese prim-ministru, ministru de externe, presedinte al Senatului, candidat in doua randuri la Presedintia Romaniei. Nu stiu daca a avut merite, poate da, dar pacate a avut destule, pe care romanul de rand nu i le-a iertat si nu i le va ierta niciodata. Proaspat instalat prim-ministru, a scos din gura cea mai prapastioasa propozitie din cate se puteau rosti (industria romaneasca e un morman de fier vechi), tot el a pus un pariu pagubos cu agricultura pe care apoi l-a si pierdut, l-a dat jos, impreuna cu adversarul lui de acum, Basescu, pe Ciorbea, care reusise sa repereze bubele democratilor, n-a scapat nici un prilej de a sari mereu in barca puterii, de a accede la ciolan, ba s-a autodefinit, chiar daca nu pe fata, liderul - locomotiva al PD-ului, cocota masculina care s-a pupat si cu Iliescu si cu Constantinescu, si cu mos Diaconescu, dar si cu actualul lui gropar - Basescu. I-au reusit toate scenele de vodevil timp de 11 ani, dar acum cortina a cazut in fata unui invins, inmarmurit de uriasa deceptie pe care i-a produs-o ascensiunea fulminanta a celui care pana la un punct i-a fost un discipol credincios.
     Creditat in urma cu ani buni cu o minima sansa sa se catere pe scarile puterii, iata-l acum pe Basescu in varful piramidei. Mai degraba antipatic, o figura care starneste rasul, frizeaza comicul prin declaratiile sale nonconformiste, prin sarjele sale ironice, un personaj desprins parca din desenele animate, fostul comandant de nava a stiut sa exploateze toate gafele lui Roman, inclusiv mentalitatea romaneasca conform careia nimeni nu este batut in cuie intr-o functie, tintuit pe un scaun si ca e cazul sa mai cedeze locul si altuia. Omul fara charisma care s-a infruntat cu grevistii de la CFR, dovedindu-si inflexibilitatea, cu buticarii, chioscarii si maidanezii unui Bucuresti apatic, si-a dat seama ca PD trebuie apropiat de mase, de organizatiile din teritoriu, ca trebuie revitalizat, intinerit, modernizat. (Roman ii daduse, dimpotriva, un aer aristocratic). Sa recunoastem ca pana aici Basescu a jucat foarte bine cartea cea mare pe care a avut-o ascunsa in maneca. Dar, ce va face capriciosul si naravasul nou presedinte al PD ramane de vazut. Isi va schimba el din mers filosofia de a conduce un partid pe care il vrea tot mai sus urcat in sondaje? Va fi el atat de maleabil incat PD-ul sa nu se faca tandari? Vom putea vorbi in 2004 de un nou candidat pentru Cotroceni? Este posibil ca Basescu sa duca partidul democratilor in deriva sau sa-l indrepte precum o nava spre tarmuri insorite. Vom vedea. Deocamdata au invins pragmatismul, ambitia, nevoia de schimbare.
Gheorghe JURCA