In decembrie '89, cei care au iesit in strada infruntand gloantele stiau precis ce doreau: sa alunge comunismul totalitar si sa instaureze o societate democratica in care respectarea libertatilor si drepturile democratice ale omului sa fie litera de evanghelie. Ce s-a ales de acest ideal jertfelnic cunoastem pe propria noastra piele. Nerabdatori sa ne scuturam cat mai repede de un trecut oprimant si inuman, am dat navala pe corabia prinsa de furtuna si odata cu aruncarea, peste bord, a apei in care s-a imbaiat pruncul revolutiei, ne-am lepadat si de noul nascut. Idealul a fost pervertit repede in interese politice ce au deturnat marsul multimii de la rosturile pe care pornise. Ca intr-un blestem al neputintei, am fost indemnati si sfatuiti sa ne repezim cu furie peste agoniseala stransa cu truda si umilinta. Mai mult decat atat, nici unul din actorii balciului politic al acelor zile n-a miscat un deget pentru a opri furia oarba a multimii de la distrugerea a tot ce-a insemnat achizitie in exploatarea pamantului si cresterea animalelor. Pentru ca nu cumva sa ne apucam de lucru serios pe alte principii si temeiuri in industrie, ni s-a spus ca nu merita s-o facem pentru ca toate fabricile si uzinele sunt un maldar de fier vechi. Colac peste pupaza, guvernul Roman ne-a mai pricopsit si cu inapoierea partilor sociale pe care nimeni nu le revendicase atunci. N-am apucat sa ne dezmeticim din buimaceala euforica ce ne-a cuprins ca o molima, ca alte inventii nastrusnice au fost puse la cale de guvernele ce au urmat pe parcursul celor 11 ani postdecembristi.
     Se vede ca otrava raului de inceput a odraslit asa de mult ca de atata amar de vreme ne opintim sa carmim carul progresului si bunastarii pe drumul cel bun dar nu nimerim nicicum. Guvernele orbecaiesc intr-o confuzie si deruta generala si scot din maneca cele mai traznite solutii salvatoare, care in final se dovedesc lipsite de substanta, nefiind altceva decat paliative ieftine, praf aruncat in ochii pensionarilor, somerilor, disponibilizatilor, celor 40 la suta din populatia tarii ce traiesc sub pragul saraciei. Naiva si cumplita dezamagire! Oare chiar sa nu se realizeze ridicolul starii de fapt in care a fost adusa tara? Randurile de fata nu se vor un rechizitoriu si nici un retorism, asa de ochii lumii, dar este cat se poate de limpede ca astfel de experimente pe trupul vlaguit al saracimii nu vindeca ci amplifica ranile dureroase ale societatii. Evident ca saracia nu se combate cu momeli de protectie sociala, ci cu locuri de munca.
     Reformele legislative care sa relanseze economia se fac inca asteptate. In timp ce politica taxelor si impozitelor exagerate ii duce la disperare pe multi agenti economici, intreprinzatori privati ce isi restrang activitatea sau trag obloanele. Se balbaie inca atunci cand se cer luate masuri radicale de promovare a intereselor producatorilor si investitorilor, iar daca un act normativ mult asteptat a dobandit putere de lege, la scurta vreme se opereaza modificari ca nu cumva o gandire buna sa fie dusa pana la capat. Prea desele interventii ale Executivului in derularea fireasca a unor lucruri, in loc sa atenueze unele asperitati, cum ar fi indreptarea gafelor comise in calcularea pensiilor, au darul de a spori nemultumirea sarmanilor batjocoriti.
     Peste tacerea muta a saraciei isi face tot mai mult loc o dureroasa stare de apatie, de neincredere in mesajul politic, pe care il percep ca pe o tinta iluzorie. Pentru ei drumul pe care sunt siliti sa-l strabata nu duce niciunde. Orizontul lor de asteptare s-a frant. Foamea, bolile si privatiunile de tot felul se aduna intr-un tipat al deznadejdii. Ii aud oare cei din cancelariile cu usi capitonate? Sebastian TRUTA