Doamne, iarta-i pe profesori
•Consideratii pe marginea examenului de bacalaureat
     Bacalaureatul nostru cel de toti anii tinde sa readuca in discutie tema preferata a sugubatului Caragiale, anume slabiciunile romanilor. De la maestru citire, stim ca atunci cand vine vorba de corigenta, bac, ori alte asemenea, intra in actiune matroana romanului, un personaj care n-are slabiciuni, frici, procese de constiinta, dar se pricepe de minune sa le puna pe-ale altora in valoare, sa mobilizeze adica. "Uff!" zice, in fiecare vara, biata matroana romana, in grai caragialesc si oftand precum Sisif. Am dat si bacalaureatul asta!" Si Doamne, iarta-l pe Caragiale, spun tot mai multi din cei ce stiu si inteleg, cu dulce-amara tristete, ca toate-s vechi si noi sunt toate, neschimbate, taman asa cum le-a lasat maestrul. Iar daca vom vorbi de actualitatea matroanei romane, cea care-si da constiincioasa bacalaureatul in locul odraslei, va fi fiind mare pericol mare, sa sara-n sus cu uimire si frustrare, deopotriva matroanele, cate-si vor fi dat bac-ul anul acesta sau alti ani, si odata cu ele onoratul corp profesoral, care-a corectat constiincios si credincios baremului si care este, Doamne fereste, mai presus de orice banuiala. Dar dupa atatea explozii solare, ce mai conteaza expunerea la unul mic si inofensiv oprobiu adus, in ultima instanta, actualizarii nemuritoarei teorii caragialiene a matroanei romane.
     Dac-o luam asa cum se cuvine, metodic si prin excludere, constatam ca eroii principali sunt doi. Pe de o parte venerabila matroana, opintindu-se cu greu si suportand odata cu pruncul, personaj aproximativ secundar, avatarurile reformei educatiei. Ca un exemplu menit sa dezvaluie deosebirea dintre matroana din vremea lui Caragiale vizavi de corespondentul ei din zilele noastre, notam ca acesta din urma suporta, printre multe altele, toanele autorilor de manuale, in frunte avand toanele mariei sale, ministrul educatiei nationale, care zice ca daca sunt o suta de manuale, implicit una-doua-trei sute de autori, si toate ideile lor despre ce trebuie stiut difera ca cerul de pamant, atunci pruncul matroanei nu are decat de castigat. Si chiar are, logic vorbind, caci in loc sa invete o definitie invata o suta, sa fie cat de multe, nu se stie care din ele va fi luata in seama si punctata in sfantul barem.
     Al doilea si ultimul personaj la care face apel teoria matroanei romane este bietul dascal care, cu a lui haina roasa-n coate, tot socoate si socoate, cum s-o mai scoata la capat cu leafa lui amarata de bugetar. Familie mare, remuneratie mica dupa buget, concluzie ramasa tot de la Caragiale, cu nemijlocita si actuala aplicatiune cand e vorba de cel ce trebuie sa infrunte in fiecare an tentatiile matroanei, avand ca unic scop al vietii ajustarea mediei de bac a odraslei, opera pentru care e in stare de orice - dar orice sacrificiu!
     Si iata cum profesorul infometat, carpit si un an intreg frustrat este pus, precum altadata Hamlet, in fata dilemei: "A fi sau a nu fi corupt, aceasta-i intrebarea!" In fata ispititoarei matroane romane mai nu vrea, mai nu se lasa, si zice-ncet, cu inutile precautii rosteste cel dintai si marele adevar: "curat dar sarac, q.e.d., iata ce mai era de demonstrat", apoi, cu lehamite, frica sau dispret, dupa caz, numai ce intoarce capul, sa nu vada matroana, doldora de mici-mici atentii, fructe cu desavarsire oprite pentru vajnicul indrumator si luminator al mintilor celor tineri si nestiutori intr-ale vietii.
     Vazandu-se refuzata, matroana ramane descumpanita si trage neindoios concluzia ca de aia n-a invatat odrasla nimic de la asa dascal, din cauza ca nici n-avea ce. Dar nu dispera, nu se pierde cu firea. Descurcareata cum o stim, se mobilizeaza, se pune in valoare, gaseste grabnic un lant al slabiciunilor si numaidecat rasufla usurata ca-si vede odrasla ajunsa taman acolo unde trebuie, unde nici nu mai incape tagada ca trebuie sa fie. Stie ea, stie orice matroana romana de la Caragiale incoace, ca exista intotdeauna un lant al slabiciunilor, nu importa unde si in ce domeniu.
     Ar fi de discutat cat este de adecvat tranzitiei romanesti sa intorci capul cu dispret de la micile atentii ale matroanei, dar nu face obiectul teoriei noastre. Avem de lamurit chestiunea cu virtutile specifice matroanei romane, virtuti care, descopar cu uimire, difera de la o zona la alta. Si uite ca asta n-o dibuise nici macar maestrul Caragiale! Probabil pentru ca n-a vazut invazia de la Cluj a moldovenilor si oltenilor cu medii de bac variind intre 10 si aproape 10, in timp ce ardelenii nostri asteapta cuminti sa vada ce mai ramane de luat, resturi aruncate de genialii lor colegi din sus-numitele provincii istorice.
     Sa tragem concluzia ca suntem zona calamitata din punct de vedere al Q.I.-ului, vezi inteligenta? Putin probabil. Ramane in discutie, de la Caragiale mostenire, teoria matroanei romane, care se pare ca rasufla mult mai usurata pe alte meleaguri decat ale noastre. Si mai e o vorba care zice ca motu-i bun, dar numai cand pleaca de-acasa. Vrea sa zica vorba asta ca atunci cand motu-i acasa, intoarce prea tare capul in fata gratiilor matroanei. Sau poate ca bine-intentionata matroana nu prea stie sa se puna adecvat in valoare. Ramane de cugetat care-o fi baiul, care-o fi pricina. Noi nu putem constata decat evidenta, anume ca odrasla neajutorata a matroanei ardelene, tanarul aruncat fara mila in furcile caudine ale bacalaureatului, ramane, precum se vede, cu totul si cu totul defavorizat.
     Acu problema e ca nu putem fi asa intrigati sa dam vina pe venerabilele matroane, nici vorba de profesorii corectori. Tine de respect, consideratie, orisicat... Si pe pruncii matroanelor nu putem da vina. S-au straduit din rasputeri, s-au muncit, s-au meditat, s-au nevrozat alaturi si odata cu respectivele matroane. Dar totusi, cine-i vinovat bunaoara ca examenul la matematica din anul acesta nici pe departe nu se compara cu cel din anul trecut, ca a micsorat asa de mult mediile proaspetilor bacalaureati incat absolventii cu state mai vechi dar care vor concura cu ei anul acesta la admiterea in facultate vor trece binisor in frunte? Cine-i vinovat ca toanele mai mult sau mai putin reglementate oficial ale comisiilor de corectori le vor hotari viitorul?
     Dileme hamletiene pe care matroana romana nu-si propune sa le solutioneze, ii este suficient ca poate, dup-atata zdroaba, sa rasufle usurata. Ce va fi gandind pruncul matroanei, nu ne mai spune nici macar ilustrul Caragiale. Si totusi, date fiind circumstantele bac-ului ori alte asemenea, se prea poate ca ai nostri tineri sa gandeasca cum ca tranzitia la romani e un fel de infern in care, odata intrat, trebuie sa parasesti orice speranta.
Rodica MIHET