Cu ochii pe mass-media
Moşierii vechi şi noi
     Dacă cineva şi-a imaginat că frica de rege şi moşieri a fost îngropată odată cu celelalte spaime care au bântuit mentalul colectiv la începutul anilor '90, s-a înşelat amarnic. Teama cu pricina a fost puternic reactivată în ultimele săptămâni cam de aceleaşi personaje care au utilizat-o cu succes şi după revoluţie. De data aceasta ele au avut şi sprijinul aproape nesperat al unor ziare şi ziarişti în criză de idei şi de convingeri. În consecinţă, castelul Peleş a devenit sediul noului pericol naţional, în vreme ce românii se văd în situaţia de a strânge cureaua până la os, astfel încât, de durere, să nu mai vadă cum trec pe lângă ei în viteză trenurile bulgăreşti cu inscripţiile NATO şi UE. Vacarmul creat a acoperit de minune scandalurile de corupţie între care şi cel iscat de "vilele cu epoleţi". Câteva condeie oarecum stinghere au sesizat impostura şi au arătat-o cu degetul. *"E lucru ştiut că în România de astăzi poţi dovedi, la nevoie, cu acte în regulă, şi construcţia mausoleului Taj Mahal. Problema corupţiei în Poliţie nu stă în vile. Nu chitanţele cu care dovedesc că au achiziţionat vopseaua lavabilă sau geamurile termopan trebuie să le pună pe masă cei suspectaţi că şi-au adunat averi pe căi necinstite. Un N.U.P. (neînceperea urmăririi penale) poate avea valoarea unui etaj de vilă. Un ochi închis la timp poate echivala cu o mobilă stil. Nemaivorbind de cazurile în care poliţişti, cum sunt cei din Caraş-Severin, din Constanţa, din Galaţi, au dat efectiv o mână de ajutor infractorilor. Putem presupune că n-au făcut-o degeaba. Dosarele lor de complicitate la contrabandă zac prin biroul vreunui Parchet. La Vâlcea, cadre ale M.I. s-au întrecut cu civilii la înţepat conducte. Iată un câştig gras, nicăieri contabilizat. Când un poliţist eliberează un individ care a omorât cu o maşină cu plăcuţe false de înmatriculare un bătrân pe trecerea de pietoni, pe motiv că pensionarul, înscriindu-se în viteză pe zebră, a intrat în coliziune cu BMW-ul care circula regulamentar şi apoi şi-a permis să se sustragă cercetării mutându-se la cele veşnice, nu miră pe nimeni că respectivului organ îi creşte în curte fie şi o vilă (...) Ministrul de Interne a încercat să pună batista pe ţambal cu retorisme găunoase de felul: "Cunoaşteţi vreo armată care-şi decimează soldaţii înainte de-a porni la luptă?" Cunoaştem, d-le Rus. Chiar armata română, unde, ca să sporească combativitatea la caz de nevoie, era executat fiecare al zecelea ostaş. Cu armata la care se referă oratorul improvizat, însă, lucrurile stau de-a dreptul dramatic. Când averea unuia dintr-o sută creşte fabulos, direct proporţional cu criminalitatea, lucrul acesta ar trebui să-i dea coşmaruri. Deocamdată, ca mai peste tot în România, în ministerul pe care îl conduce există corupţie, dar nici urmă de corupt. De ce se ocupă presa aproape exclusiv de vilele poliţiştilor?, se întreabă d-l Rus cu amărăciune în suflet. În primul rând, pentru că asupra Poliţiei, care veghează la respectarea legalităţii, nu trebuie să planeze nici umbra vreunei bănuieli de corupţie. În al doilea rând - a văzut capul Internelor mai multe vile de bugetari decât în ograda domniei sale? A mai văzut atâţia bugetari chivernisiţi pe metrul pătrat de intravilan? Medici, profesori, învăţători, educatoare?" (Lelia Munteanu, în "Adevărul" din 25 august) *"Vara e pe sfârşite, dar ispitele continuă: să vedem cine va rezista la toamnă avansurilor complet deocheate pe care ni le fac noile preţuri la gaze şi la căldură. Vestea bună pentru cei cu mintea-n vacanţă este că "Garcea", popularul personaj de la "Vacanţa Mare", va deveni eroul unei comedii după reţetă americană. Pentru a respecta totuşi specificul local, scenariştii şi scenografii ar trebui să-l înzestreze pe poliţistul Garcea cu salariu mic, vilă uriaşă, piscină, câteva automobile de lux, o căsuţă de vacanţă, un teren agricol, multe rude, prieteni - şi neapărat cu un copil. Pentru că, după opinia d-lui ministru de interne Rus, aici stă secretul vilelor poliţiştilor de care s-a vorbit atât: "viaţa fiecăruia e mult mai complexă, are o soţie, un copil, un teren agricol etc., etc.". Dacă mai are şi o bicicletă, şi un cumnat, e un om făcut: banii vin gârlă. Soţia poliţistului, nu mai încape vorbă, e o mină de aur. Ea nu cheltuie, nu consumă, ea adună. Iar dacă mai există şi o amantă la cele zece milioane leafă ale unui general, e clar că veniturile se dublează. Părinţii, verii şi prietenii constituie o altă sursă de venituri sigure la bugetul poliţistului. Dar adevărata afacere e copilul. Când e mic, aduce alocaţia în casă - neimpozabilă -, care reprezintă un bun început pentru orice vilă. Copilul şi etajul, vorba aceea. Dacă ai noroc să ai direct copilul Robert Dorobanţu - a cărui moştenire se ridică la două milioane de dolari, pe care s-au bătut câteva zeci de familii dornice să înfieze suma, până când a luat-o statul - , atunci e limpede că vila e cinstită din temelie până-n turnuleţ. Dacă totuşi copilul este major, lucrurile se schimbă radical, dar tot în folosul vilei. Un inventar sumar al isprăvilor unor fii de ofiţeri superiori arată că aceştia nu se dau în lături de la traficul cu cafea, maşini furate şi multe alte reţele de muncă onestă şi bine plătită". (Tia Şerbănescu, în "Curentul" din 25 august) *"Castelele poliţiştilor, ale procurorilor şi ale judecătorilor se înalţă la fel de semeţ ca Peleşul, ba chiar - prin număr - pun în umbră totalul proprietăţilor regale. Doar un ochi expert ar putea distinge printre ele castelele urmăriţilor general. Castelele marilor corupţi, învecinate strategic cu castelele infractorilor fiscali, impresionează mai ales prin calitatea lucrărilor de inginerie financiară, cele care au dus faima ţării noastre departe, în vârful clasamentelor. Nici castelele etniei rrome nu sunt de lepădat: înălţate cu fonduri din Germania sau, după caz, direct din buzunarele româneşti, ele bat toate recordurile arhitecturii moderne în materie de ţepe şi de turnuleţe. Vin apoi castelele deputaţilor şi senatorilor, care se disting printr-o curiozitate: au numărul de camere egal cu triplul mandatelor exercitate de proprietar. În aceeaşi concepţie, castelele miniştrilor sunt construite mai solid: la temelie sunt îngropate promisiunile din trecut, iar mansarda e din limba de lemn a promisiunilor din viitor. Cât despre castelele foştilor nomenclaturişti, ele îşi continuă veacul în Primăverii, pline de foştii lor chiriaşi comunişti, actualmente deveniţi proprietari. În fine, pentru ca ierarhia să fie respectată, în vârful puzderiei de turle şi ziduri tronează premierul Adrian Năstase, cu castelele sale fără de număr, ridicate din renta social-democrată lăsată moştenire de popor în patru runde de alegeri. Şi, că veni vorba de popor, nu trebuie uitat că are şi el castele. Clădite din iluzii, speranţe deşarte şi nisip, castelele poporului se înalţă cu milioanele în garsoniere confort doi, în curţi desfundate şi în cartiere necălcate de picior parlamentar. Unele sunt luminate feeric de becul de vizavi după ce IDEB-ul a tăiat lumina, altele sunt decorate cu igrasii de avangardă şi des vizitate de conţii RADET-ului. Cu turnuri ce depăşesc prânzul pe care uneori familia îl sare şi cu ferestre ce dau direct în infernul de mâine, castelele poporului sunt bine integrate în arhitectura noii Românii. Din înălţimea planşetei de proiectant, Năstase şi Cozmâncă privesc mulţumiţi acest peisaj. Totul e ochei, lumea e mulţumită, atâta doar că cineva vrea Castelul Peleş. După ce te-ai obişnuit cu castelele, aşa o cerere pare neobrăzată. Pentru că - nu-i aşa? - ţara n-are încă destule castele". (Doru Buşcu, în "Academia Caţavencu" nr. 508).
Maria Lucia MUNTEANU