|
Înainte de 31 octombrie, când se sărbătoreşte "HELOI", "liturghia neagră"
Un adept al cultului satanic se destăinuie
• Copilăria - "rădăcina răului" * Am pus, adesea, Biblia pe foc * Rugăciuni în cerc, cu un craniu de om în mijloc * Sex şi beţie în cimitir * Legământul scris cu sânge * Ritualul negru de la sărbătoarea "HELOI" * Relaţia dintre satanism şi... terorism! * Calea iubirii
Mulţi îşi închipuie că satanismul e, doar aşa, un fel de rod al imaginaţiei înfierbântate a unor condeieri dornici de senzaţional. Sau, în cel mai bun caz, o expresie inofensivă a teribilismului tinereţii, mascată sub un văl de agresivitate, obscenitate şi oroare. E drept, de cele mai multe ori "iniţierea" unui viitor satanist debutează pe neştiute, generată tocmai de acel teribilism infantil "inofensiv" dar efectele în timp sunt nebănuite, ducând până la ceea ce numim îndeobşte posedare... Redăm în continuare destăinuirea zguduitoare a unui tânăr, fost adept al cultului satanic, aşa cum a fost ea înregistrată de o studentă de la Colegiul Biblic "Betania", din Sibiu, ca lucrare de specialitate în cadrul cursului de "Secte false". Tânărul (Iulian T., 26 de ani, din Alba Iulia) realizează acum, după ce a scăpat din ghearele întunericului, că rădăcinile suferinţei sale se află departe, în copilărie: "Tatăl meu era catolic, iar mama ortodoxă. Deşi mama era o femeie temătoare de Dumnezeu, nu prea mergea la biserică. Tatăl meu nici atât. Aşa că am trăit în libertate, am făcut numai ceea ce am vrut, ceea ce-am crezut că e mai bine pentru mine. Când părinţii mei au divorţat, am devenit şi mai independent. M-am repezit în viciu cu un fel de voluptate în care vedeam expresia libertăţii. Alcoolul, tutunul, furtul, minciuna mi se păreau lucruri obişnuite. La vârsta de 16 ani am fost la mare şi am intrat într-un grup de "rockeri", adaptându-mă la "tiparul" lor. Nu credeam că există Dumnezeu, credeam că există o forţă (adică un bine şi un rău pe lume) dar principiul meu era că pot trăi cum vreau. Nu eram iubit, nimeni nu mă voia, nu aveam pe nimeni apropiat decât grupul de prieteni, aşa că trăiam cum pofteam, dar cât mai exagerat cu putinţă...
Ceea ce am făcut în gaşcă era îndreptat împotriva creştinilor, mai ales a pocăiţilor. Râdeam, ne băteam joc de ei, le rupeam Bibliile şi le ardeam în foc. Când aveam ocazia chinuiam pe câte un tânăr creştin, mai ales dacă-l vedeam smerindu-se şi pocăindu-se. Manifestările noastre cele mai frecvente erau în sexualitate fără nici o prejudecată. Nici nu mi-am dat seama când am devenit satanist, căci închinarea faţă de diavol este la început necunoscută pentru cei ce o practică".
Mai departe tânărul Iulian T. povesteşte în mod tulburător despre ritualurile de coşmar la care a asistat şi a participat: "Sataniştii practică ritualuri în comun, rugându-se în cerc şi aşezând în mijloc craniul unui om (necunoscut), dansând cât mai lasciv cu putinţă şi proferând cuvinte de hulă la adresa lui Dumnezeu. Se invocă numele diavolului şi se rostesc cuvinte cât mai murdare cu putinţă. Se prepară licori din sânge de câine, pisică şi om, care se folosesc la ritualuri şi sărbători mai importante. Închinarea propriu-zisă se face în locuri secrete sau, pentru cei mai curajoşi, în cimitire. Am participat şi eu la o astfel de "petrecere" în cimitir, unde am băut mult şi am făcut sex în grup, supunând fetele (la fel de înfierbântate ca şi noi), cu acceptul lor, la tot felul de perversiuni.
Sataniştii au editat o biblie al cărei mesaj este sfidarea numelui lui Dumnezeu şi transformarea omului într-un animal feroce. (Aceste cărţi sunt foarte greu de găsit.) Credinţa satanistă constă în copierea ritualurilor adevărate, din biserici, dar purtând o amprentă a răului şi conotaţii profund malefice. Sunt unii adepţi ai cultului satanic care postesc zile întregi, fac rugăciuni distructive către diavol, iar pe piept poartă cruci cu Iisus răstignit invers, cu capul în jos. Ei fac un legământ numit "pact", pecetluit cu sânge. Adică scriu cu sânge o promisiune că vor fi devotaţi diavolului, îl vor sluji şi-l vor asculta. Cei ce-au făcut pactul cu diavolul dobândesc anumite puteri asupra celor din jur, dar, mai devreme sau mai târziu, plătesc pentru această putere dobândită pe calea întunericului. Cel mai îngrozitor lucru se petrece la sărbătoarea aşa numită "Heloi". Sataniştii au patru sărbători anuale, la schimbarea anotimpurilor (în decembrie, martie, iunie şi septembrie) toate în data de 22, dar cea mai mare este cea de la 31 octombrie, numită "Heloi". Nu ştiu dacă în România se petrece aşa ceva, dar atunci ei au obiceiul de a răpi câţiva tineri şi îi supun unui ritual, într-un cimitir. Tânărul (sau tânăra) sunt legaţi şi tăiaţi de "marele preot", de regulă pe piept, iar din sângele scurs se "împărtăşesc" toţi adepţii. Uneori se declanşează un fel de nebunie generală iar victima este măcelărită, i se scoate inima, este mutilată îngrozitor... Dacă nu găsesc un tânăr viu, ei dezgroapă un mort proaspăt şi îşi practică ritualul într-un cor de blesteme şi vorbe de hulă la adresa lui Dumnezeu".
Dar cea mai zguduitoare afirmaţie pe care o face tânărul nostru este aceea că, în fanatismul lor (cu accente clar psihopatologice) adepţii cultului satanic sunt gata oricând să facă orice, cu o răutate feroce. Dacă "marele preot" le cere să ucidă pe cineva, ei o fac fără şovăire, singurul ţel al lor fiind acela de a se dovedi cât mai distructivi înaintea întunecatului lor stăpân. Dacă stăm să ne gândim la acei "kamikaze" care au zguduit lumea în 11 septembrie ajungem, vrând-nevrând, la concluzia că există o relaţie clară fanatism-satanism-terorism şi că aceşti tineri "zombi" sălbatici pot deveni oricând masa de manevră a unei inteligenţe malefice, după ce-au fost supuşi şi înrobiţi prin alcool, droguri, sex etc.
Care este soluţia? Cum a scăpat tânărul Iulian T. din ghearele întunericului? Prin puterea tămăduitoare a iubirii lui Dumnezeu. El a acceptat aşa, într-o doară, să participe la o evanghelizare (cu scopul de a râde şi a batjocori pe cei ce se rugau), dar mesajul iubirii şi cântările l-au atras spre zona luminată a existenţei în dragoste de oameni. O biserică creştină, indiferent de confesiune, poate fi aşadar în aceste vremuri un fel de "arcă" în care să se adăpostească orice suflet deznădăjduit, chiar dacă s-a lăsat momit de forţele răului şi chiar dacă el însuşi s-a crezut pierdut pentru totdeauna. Campania americană dusă cu pâine împotriva bieţilor civili afgani şi cu bombe împotriva "sataniştilor" lui Bin Laden demonstrează că nimic nu se face fără iubire, nici măcar războiul, că trebuie să-ţi iubeşti chiar şi vrăjmaşii, dar că nu poţi sta impasibil în faţa diavolului descătuşat azi în lumea arabă şi, din păcate, peste tot pe pământ...
Ioan HĂNŢULESCU
|