"Fotbalul a murit, trăiască regele!"
     Se adânceşte criza relaţiilor israeliano-palestiniene, se agravează recesiunea în America, bulgarii îl lasă baltă pe Stoianov, alegând un preşedinte socialist, care va trebui să colaboreze cu un fost rege aflat pe scaunul de premier, "Iniţiativa Vedrine", de extindere a UE cu toate candidatele deodată, provoacă un adevărat scandal continental întrucât Ungaria, Cehia şi Polonia se opun afirmând că n-au de gând să aştepte până când Bulgaria şi România îşi vor face temele, legea budapestană a statutului maghiarilor din ţările vecine continuă să facă valuri, inclusiv la Bruxelles, în Republica Moldova limba rusă a fost declarată a doua limbă oficială, dar niciunul dintre aceste subiecte la ordinea zilei nu reuşeşte să facă atâta vâlvă în România precum meciul Naţionalei cu Slovenia. Meciul cu pricina a produs, de fapt, o adevărată isterie, foarte vizibilă în presă, unde unii comentatori i-au acordat subiectului nu unul, ci chiar două editoriale. Asta ca să nu mai vorbim de potopul textelor "de rând", ce au inundat paginile tuturor publicaţiilor, indiferent de specificul lor. În continuare noi nu vom face altceva decât să punem cap la cap câteva fragmente din Hagiada *"Între regii României, Hagi se distinge net: a marcat cele mai multe goluri. Istoria va mai reţine în contul lui şi recordul absolut la simpatie, monarhul Gică fiind adulat orbeşte de întreaga ţară. Coroana câştigată pe gazon şi purtată apoi neîntrerupt a apăsat însă, ani în şir, pe capul regelui Hagi - poate prea firav pentru asemenea povară. Presată de această gravitaţie a iubirii, mintea fotbalistului a ieşit la încălzire şi, încurajată de aplauze necondiţionate, a început să faulteze, apoi să şuteze în tribune. Să recunoaştem că strălucirea lui Hagi a avut mereu o consistentă componentă psihologică. Geniul său acceptat unanim a fost întotdeauna o combinaţie inconştienţă între talentul real şi însuşirile imaginare cu care noi, admiratorii lui neobosiţi, îi completam portretul. Dacă Hagi rata sau dacă Hagi pocnea un adversar încasând cartonaşul roşu, mintea noastră arunca instinctiv asupra acestor fapte o pătură protectoare: aveam prea mare nevoie de Hagi pentru a risca să-l privim lucizi. (De fapt, în mod inconştient, cu toţii l-am împins într-un cult al personalităţii primitiv şi păgubos, dar deosebit de confortabil). Când însă regele şi-a agăţat jambierele în cui, vraja a început să se destrame. Lipsindu-i şansa reabilitării în teren, regelui i-a venit din ce în ce mai greu să ne refarmece. Fără driblingul sclipitor al jucătorului, enormităţile debitate de noul antrenor la conferinţele de presă ni s-au şters mai greu din urechi. Fără pasa măiastră a coordonatorului de joc, răţoielile prosteşti ale selecţionerului au sunat din ce în ce mai caraghios. O dezamăgire firească se instalează treptat. Imaginea eroului îşi pierde nimbul. Hagi cel real, abia acum privit cu ochii larg deschişi, e parcă mai puţin decât Hagi. Lipsit de imaginaţie, agresiv, agramat şi cel mai adesea infantil, tehnicianul Hagi a atins rapid nivelul lui Gică. Un declin dramatic şi greu de suportat, mai ales când ultima redută a caracterului, onoarea, a căzut şi ea. Căci, incapabil să-şi accepte propriile limite, regele nu vrea să abdice. Demisia nu intră în codul clanului Becali şi nici în socotelile lui de viitor. Şi, deşi într-o totală confuzie semantică, el tot repetă că-şi asumă responsabilitatea, nimeni n-a îndrăznit să-i explice regelui sensul imediat şi pragmatic al acestui cuvânt". (Doru BUŞCU, în "Academia Caţavencu" nr. 521). *"Să ne întoarcem puţin în timp. Când Hagi şi Gică Popescu au refuzat să mai vină la echipa naţională, majoritatea opiniei publice româneşti a fost de partea lor. Piţurcă, antrenorul cu bube în cap, a fost dat jos şi cu substanţialul concurs al cumnaţilor. Şi presa le-a aşternut un covor roşu. Cu enormul capital acumulat ca jucător, Hagi a fost dus pe braţe de toată suflarea fotbalistică. Dar şi el şi-a dorit numirea, a lucrat-o cu abilitate şi a pus scânteia. În raport cu imensul cec de încredere în alb, Hagi e un dezastru. Mă refer la aspectul tehnic al problemei. În acelaşi timp, Hagi este foarte aproape de a ne arăta o faţă urâtă. Faţa celui care a lovit arbitri, faţa omului care, încoronat de admiraţia a milioane de români, a ajuns să se creadă buricul pământului. Ba, mai mult, spune nişte prostii demne de bulele din "Academia Caţavencu": "Sunt prea tânăr să demisionez". Bate chiar şi refuzul acelui Bulă ţâfnos din fruntea Ligii Profesioniste, cel care a sărit ca ars: "De ce să demisionez, dom'le? Nu vreau!". Ştiţi ce îi leagă pe cei doi? Faptul că nu înţeleg că demisia este semnul unei înălţimi morale şi teama că un asemenea gest onorabil ar putea fi acceptat. De fapt, prin asta, amândoi dovedesc că nu sunt gentlemeni şi că, dincolo de diferenţa dintre performanţe, sunt făcuţi din acelaşi aluat". (Cornel Nistorescu în "Evenimentul Zilei" din 17 noiembrie) *"Presa care titrează "S-a spart buboiul!", "Urmează curăţenia!", bate câmpii. Gheorghe Hagi nu şi-a dat demisia şi nici nu va fi demis. Nici unul dintre mahării mafiei fotbalului nu va fi înlăturat. Felaţia s.r.l. merge mai departe. Ceea ce e absolut în natura lucrurilor: aşa cum observam cu multă vreme în urmă, România s-a tribalizat. În toate domeniile de activitate şi zonele ţării există triburi, clanuri, mafii postceauşiste pe care nici o autoritate centrală nu le poate clinti. Ce deosebire e între eternul şi fascinantul Nicolae Mischie din Gorj, care a strâns de gât guvernul României până a vomitat toţi cei 50 de litri de benzină ceruţi, şi Sorin Satmari, "ofiţerul" de presă al FRF, care imediat după meciul de miercuri a zis profund mişcat "Lasă, bă, că vine Adrian Năstase şi ne dă pe toţi afară!", aprobat de hăhăielile altor "ferefişti" aflaţi în preajmă? Dacă înainte de 89 până şi un Mitică Dragomir mai avea oarecare frică de partid, acum toţi traficanţii de fotbal fac ce vor. Unii îl consideră pe Hagi un cavaler al dreptăţii şi speră că el va da de pământ cu blatiştii, cu făneii şi gigeii, cu toată pegra din jurul verdelui curat al gazonului. Ce imensă capacitate de autoamăgire! Gheorghe Hagi face parte din sistem. Nu îl interesează să se ia de piept cu nimeni în afara ziariştilor, el vrea să aibă la dispoziţie jucăria dorită, Naţionala, pe care nu întâmplător am spus că a jucat-o la barbut: "Sunt un antrenor căruia îi place să rişte. Am riscat şi am pierdut. Nu trebuie să ne facem probleme". Pentru asta, Gică cel nervos, gata oricând să scuipe sau să lovească, va face sluj în faţa marii "cooperative". Acum se încheie, de fapt, un pact trainic: deşi este principalul vinovat pentru necalificare, Hagi va fi menţinut în funcţie de mafie. În schimb, el n-o va sâcâi cu nimic. Aşa cum spunea d-l Hagi, nu e nici o catastrofă şi nu trebuie să ne facem probleme. Subsemnatul ar avea totuşi o problemă, una mică. Toţi gherlanii ăştia, care învârt milioane de dolari fără nici un fel de responsabilitate, o fac folosind culorile albastru, galben şi roşu, precum şi cuvântul Naţională. Reprezentativa României. Prin urmare, nu numai ziarista pe care d-l Hagi a repezit-o mârlăneşte, ci şi ultimul muncitor cu cârca din această ţară au dreptul să-i întrebe de ce au mototolit în halul ăsta tricolorul. Pentru asta nu e obligatoriu să fi dat vreodată cu piciorul în minge, cum cere d-l Hagi, e suficient că eşti român. Să-şi călărească Mercedesurile şi să se îngroape cu vilele lor cu tot Mircea Sandu şi ai lui, dar Naţionala aparţine celor care tremură pentru ea în frigul de pe stadion sau din casele pe care le încălzeşte doar televizorul. Iar lui Gheorghe Hagi nu-i doresc ca într-o zi, aceşti oameni pentru care fotbalul şi Hagi sunt poate singurele bucurii, să citească în gestul mâinii sale duse la piept când se cântă imnul expresia mută a cuvintelor: Naţionala e a mea, bă". (Cristian Tudor Popescu, în "Adevărul" din 20 noiembrie).
Maria Lucia MUNTEANU