Lecţia unităţii naţionale
     Cel mai important eveniment al zilei de ieri a fost aniversarea la Iaşi, cu mare fast, în prezenţa preşedintelui României, Ion Iliescu, a împlinirii a 143 de ani de la Unirea Principatelor Române. Momentul dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi Ţării Româneşti este considerat pe bună dreptate ca o încununare a vechilor idealuri de unitate naţională şi libertate renăscute şi adânc înscrise în conştiinţa românească de revoluţionarii paşoptişti. Atât de adânc, încât şi boierii şi reprezentanţii celorlalte clase sociale au uitat pentru moment divergenţele generate de interese economice contrare şi au ştiut să lucreze împreună, punând marile imperii - Rus, Otoman şi Austro-Ungar, precum şi Marile Puteri, Anglia şi Franţa, în faţa faptului împlinit. În ciuda prevederilor Convenţiei de la Paris din 1857, care stipulau doar crearea unei federaţii între cele două provincii româneşti şi nicidecum o unire organică, aşa cum s-a întâmplat de fapt. Pentru că unitatea nu se reduce doar la cuprinderea în aceleaşi graniţe, ci înseamnă şi unitate de interese şi mai ales de acţiune. Această manieră de abordare a acţiunii politice de atingere a intereselor naţionale a primit atunci numele "Prin noi înşine". Ea a fost folosită cu succes şi la realizarea statului naţional unitar român prin actul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Nu aceasta este însă acum situaţia în România. Deteriorate de o jumătate de veac de slujire a unor interese străine aspiraţiilor naţiunii, de pulverizare a clasei politice, de sărăcire continuă a populaţiei, aspiraţiile fireşti de dezvoltare şi progres ale românilor sunt acum prada luptei pentru dobândirea rapidă a confortului şi bogăţiei mult sperate. Cum în România clasa politică este formată - aşa cum au dovedit-o atâtea fapte reflectate de mass-media - în marea lor majoritate din amatori, naivi sau profitori, este foarte uşor să fie corupţi, deturnaţi de la slujirea interesului naţional. Dar care este oare acum acest interes? Cu greu, în ultimii ani s-a conştientizat că el este legat în primul rând de crearea unei economii de piaţă viabile. Tocmai neîndeplinirea standardelor economice cerute de Uniunea Europeană întârzie integrarea noastră "cu acte în regulă" în acest organism. Şi tot la fel au stat până nu demult lucrurile în privinţa integrării noastre în NATO. În acest ultim caz, după tragicele evenimente din 11 septembrie 2001, lucrurile par a fi intrat pe un curs mai favorabil nouă, în contextul declanşării la scară planetară a luptei împotriva terorismului şi luând în calcul faptul că România este cea mai mare ţară din Europa de Sud-Est.
     Dar cum să realizezi dorita, necesara economie de piaţă, atunci când marile tunuri se dau, dacă nu cu sprijinul clasei politice, măcar datorită neimplicării ei în pedepsirea vinovaţilor. Şi dacă pentru o clasă politică formată din profesionişti mai trebuie să treacă ani până s-o avem, se impune, ca minimă decenţă, renunţarea la bălăcărirea reciprocă, cu rost, ori fără rost. Într-un an în care în faţa României stau două mari examene, aderarea la NATO şi intrarea în U.E., deteriorarea în continuare a imaginii politicianului român în general şi a celor de la Putere în special, nu este de natură să ne ajute. Asta nu înseamnă că situaţiile negative clar dovedite nu trebuie semnalate şi eliminate. Dar în lipsa probelor asemenea atitudini ne fac rău tuturor. Mânaţi de interese mărunte, politicienii de pe Dâmboviţa dovedesc zilnic că au uitat pilda înaintaşilor. Ei nu stau niciodată alături. Ei nu stau "cu ţara, pentru ţară, fără altă ţintă decât voinţa naţională şi marile interese ale României", deşi invocă frecvent acest fapt pentru câştigarea încrederii populaţiei. Iar dacă ieri în toată ţara s-a sărbătorit Unirea Mică prin care s-au pus bazele statului român modern, la acţiunile organizate cu acest prilej participând în primele rânduri politicienii noştri, care trebuie să ia aminte la pilda de unitate în acţiune a înaintaşilor lor.
Anca DINICĂ