Intrarea în NATO trece pe la... Chişinău
     Exact în anul în care se ia decizia de extindere a NATO şi când Uniunea Europeană este, mai mult ca oricând cu ochii pe noi, România trece printr-o situaţie extrem de delicată, acum, când la Chişinău marile manifestaţii de stradă au căpătat o turnură neaşteptată fiind îndreptate nu numai împotriva rusificării ţării ci şi a contestării relaţiilor dintre Republica Moldova şi Rusia. Două ţări independente care au relaţii întemeiate pe semnarea unui tratat de bază recunoscut de toate forurile internaţionale.
     Problema se pune dacă România trebuie sau nu să se implice într-un conflict cu vecinii şi în relaţiile dintre două ţări independente? Iată deci că vrând-nevrând guvernul Năstase este pus în faţa unui examen de maximă maturitate politică internă şi internaţională. Dacă se implică, mai ales politic sau diplomatic (pentru că militar nici nu poate fi vorba), atunci România riscă să fie acuzată că se amestecă în treburile interne ale unui stat suveran, independent, recunoscut chiar de guvernul de la Bucureşti ca şi de ONU. Asta ar mai lipsi, ca România să nu respecte tratatele şi convenţiile dintre state sau cele ale ONU şi UE. Este necesară deci din partea României o poziţie echilibrată şi mai ales fundamentată pe normele europene.
     Pe de altă parte, România nu are dreptul să nu privească spre Basarabia şi cu inima, pentru că acolo se află în pericol de moarte fraţii noştri români, cei mai patrioţi dintre noi toţi. Şi atunci cum ar trebui să procedeze guvernanţii şi politicienii de la Bucureşti pentru a nu greşi şi a nu rata intrarea în NATO dar nici să-i lase de izbelişte pe compatrioţii noştri şi pe Iurie Roşca?
     Modelul de acţiune ni-l oferă vecinii noştri din Ungaria, care au reuşit, prin adoptarea controversatei Legi a statutului maghiarilor de peste hotare şi a legitimaţiei de maghiar, să confere celor 3,5 milioane de unguri din ţările vecine (cam atâţia români sunt şi în Basarabia) drepturi generoase începând cu subvenţiile pentru educaţie în limba maghiară şi până la facilitarea călătoriilor sau a dreptului de muncă în Ungaria. "Acum vom realiza reunificarea naţiunii ungare de peste graniţă", declara Victor Orban odată cu introducerea legii. Din păcate, România a procedat faţă de românii din Basarabia, Bucovina şi Herţa, tocmai invers, ajungând până acolo încât fraţii noştri să aibă nevoie de paşapoarte pentru a veni în patria mamă! Trist, dureros, dar adevărat!
     Care este deci calea de urmat pentru guvernul Năstase vizavi de cele ce se întâmplă la Chişinău? Bineînţeles că cea mai potrivită ar fi calea Ungariei dar se pare că este cam târziu pentru asta, deşi, mai ales economic, (cu energie electrică şi schimburi comerciale masive), ar fi bine să-i ajutăm, chiar şi fără prea mulţi bani, pe compatrioţii noştri dintre Prut şi Nistru (numai în acest an, de exemplu, Ungaria alocă 10 miliarde de forinţi pentru firmele ungurilor din Transilvania). Asta putem face acum şi în viitor. Sub aspectul politic şi diplomatic nici România, nici Uniunea Europeană şi nici NATO nu au nevoie de un conflict în această parte a Europei. Dacă tot a fost o oază de stabilitate în zonă, România trebuie să rămână, mai ales în acest an, tot un factor de stabilitate! Este un atu care contează enorm în drumul nostru spre NATO şi se pare că tocmai pentru că am procedat aşa, marea putere de la Răsărit vrea să ne întindă o cursă pentru a rata orice şansă de integrare în Alianţa Nord-Atlantică.
Gheorghe CIUL