Fragilitatea echilibrului social
     Prăbuşirea economică şi financiară a Argentinei a readus în dezbatere modalităţile de evitare a unei astfel de experienţe nereuşite. Mai mulţi comentatori şi analişti de la noi s-au grăbit să găsească similitudini între Argentina şi România, care se luptă cu o inflaţie ridicată şi au dificultăţi în finanţarea balanţelor de plăţi. De bună seamă că pot fi aduse şi alte argumente, dar comparaţia în sine pare, totuşi, cam forţată. Chiar dacă la noi încasarea taxelor şi impozitelor la bugetul de stat nu şi-a găsit încă o rezolvare satisfăcătoare, nu pot fi ignoraţi paşii făcuţi în aplicarea unor programe cu sprijinul FMI şi al Băncii Mondiale.
     Este adevărat că în elaborarea politicii monetare şi fixarea cursului de schimb ca instrumente de sorginte economică, de ajustare a unor dezechilibre, nu se manifestă suficientă coerenţă şi continuitate. Ezitările şi lipsa de fermitate în luarea unor decizii au încetinit ritmul reformelor. Neîmplinirile nu ne împiedică să vedem că ţara noastră s-a folosit de aceste instrumente pentru începutul unei dezinflaţii reale şi ajustarea balanţei de plăţi, asigurând efectuarea plăţilor externe, onorându-şi toate obligaţiile. Datoria externă a României, care a crescut exagerat de repede între anii 1991-1997, este totuşi mică, sub 30 la sută din produsul intern brut. De mai bine de patru ani, datoria externă a "îngheţat". Statisticile oficiale ne spun că îndatorarea pe termen lung a României nu este atât de îngrijorătoare încât să îndemne la alarme false. Cu preţul unor mari sacrificii impuse cetăţenilor, sistemul bancar a fost asanat în bună măsură, ceea ce a făcut ca riscul de ţară al României să se îmbunătăţească evident.
     Fragilitatea paşilor făcuţi nu îndreptăţeşte nicidecum Guvernul să adopte o atitudine de expectativă ori triumfalistă. Dimpotrivă, dacă nu se vor aduce la timp corecţiile necesare, este posibilă încetinirea ritmului de creştere al economiei, ceea ce ar putea amplifica nemulţumirile sociale. Mai mult decât până acum este nevoie de luciditate şi realism, de abilitate în a dezamorsa conflictele ivite deja între patronat şi sindicate, în condiţiile în care ignorarea revendicărilor unor întregi categorii sociale ar aduce mari deservicii îndeplinirii programelor adoptate. Deşi se face mare tapaj pe tema intensificării luptei împotriva evaziunii fiscale, creşterii inflaţiei devenită cronică, nu trebuie scăpat din vedere nici un moment că unele măsuri de reeşalonare a datoriilor (aşa zise protecţioniste) au răsplătit şi "căutătorii de rente", încurajând corupţia în unităţile cu capital preponderent de stat.
     Un simplu calcul ne spune că prin practicarea unui TVA de 19 la sută, la un PIB de circa 40 de miliarde de dolari SUA, cât are România, în visteria statului s-ar strânge suficienţi bani necesari echilibrării bugetului şi ameliorării traiului zilnic al celor mai năpăstuiţi cetăţeni ai ţării. Se pare că se vorbeşte prea mult şi se face prea puţin pentru găsirea celor mai adecvate modalităţi de colectare a impozitelor. Unele din soluţii au fost avansate chiar de guvern. Ele vizează intensificarea reformelor structurale, atragerea mai multor investiţii străine şi accelerarea privatizărilor din industrie, agricultură şi turism. Aşadar, ar putea exista şanse reale ca România să se îndepărteze de zona nisipurilor mişcătoare şi să valorifice avantajele sprijinului acordat de Uniunea Europeană, FMI şi Banca Mondială. Însă trebuie să existe voinţă politică şi mai ales acţiuni guvernamentale concrete.
Adriana DURIGĂ